luni, 16 februarie 2009

Fluturele din plasa păianjenului



Trăia odată demult un păianjen. Ca toţi păianjenii şi-a ţesut şi el o plasă mare. Scopul lui era să prindă toate insectele, gâzele sau fluturii care din nefericire pentru ei treceau pe acolo. Păianjenul nu era prost, aşa că ştiind că insectelor Ie plac florile, a avut grijă să-şi întindă plasa tocmai între doua tufe pline de flori parfumate. Fiind sigur că era foarte bine făcută şi aşezată capcana lui, păianjenul s-a ascuns liniştit în spatele plasei şi se uita atent cine cădea în ea.
După cum ştim, dacă nu sunt acoperite cu stropi de rouă sau picuri de ploaie care să stralucească în lumină ca nişte bijuterii, plasele păianjenilor sunt invizibile pentru ochii celor mai multe insecte. Acest lucru făcea plasa păianjenului şi mai periculoasă pentru gâzele naive şi neştiutoare care picau în ea pentru că nu observau deloc această capcana distrugătoare, sau o vedeau prea târziu. Desigur, unele gâze ştiau că există păianjeni şi chiar ii văzuseră, dar neînţelegând cum îşi duc ei viaţa, nimereau drept în plasele lor. Atunci erau repede înfăşurate cu un fir lipicios şi erau ţinute în viaţă până când păianjenii se hotărau să se folosească de ele, să Ie mănânce. În această privinţă toţi păianjenii sunt la feI. Sunt foarte mândri de plasele pe care Ie întind şi nu se simt deloc vinovaţi că îşi duc viaţa procedând în acest fel.
Într-o zi a trecut pe acolo un fluturaş albastru, care tocmai căuta nectar dulce în florile unei tufe colorate. Fără să bănuiască ceva rău, fluturaşul a fost atras de felul cum strălucea plasa subţire pe care cădea o rază de soare şi bineînţeles fără să vrea s-a prins drept în ea. Îngrozit, fluturaşul a încercat să se elibereze, luptăndu-se, zbătându-se din toate puterile. Dar cu cât se zvârcolea mai tare, plasa se lipea de el şi mai mult. Păianjenul care ştia cum se zbat victimile sale, făcuse în aşa fel încât plasa să se strângă cu atât mai tare, cu cât se luptau mai mult să scape.
Din fericire, s-a potrivit să treacă prin apropiere o mămăruţă bătrână şi plină de experienţă, care cunoştea multe despre păianjeni. Ea s-a hotărât să-l ajute pe fluturaş să scape. Păianjenul era foarte ocupat cu ţesutul pânzei. Nu dădea prea multă atenţie fluturaşului, fiind sigur că era prostuţ şi prea neajutorat ca să scape, iar plasa bine făcută oricum nu-i dădea voie să se elibereze. Îngrijorată, mămăruţa zbură mai aproape de fluturaş şi îi şopti:
"Nu te zbate, nu te mai lupta cu plasa. Asta o face să se strangă şi mai tare peste tine".
"Dar îmi este atât de frică", s-a văicărit fluturaşul.
"Atunci foloseşte-ţi frica în aşa fel încât să-ţi dea putere". lar apol a continuat:
"Încearcă să înţelegi felul cum eşti prins în plasă şi foloseşte-ţi gura ca să te eliberezi singur. Descurcă-te. Ai această putere de a te elibera singur".
Auzind aceste cuvinte, fluturaşul s-a liniştit şi a încetat să se mai zbată cu disperare în plasă. Luând aminte la vorbele mămăruţei, s-a gândit cum să facă un plan ca să scape. A încercat să-şi amintească tot ceea ce ştia, pentru ca să găsească un mod de a se elibera. Şi a reuţit. Odată scăpat a observat că din păcate, aripioarele lui fuseseră îndoite, şifonate şi zdrenţuite câtă vreme se luptase cu plasa. Însă cu timpul, fluturaşul a reuşit singur să-şi vindece rănile şi suferinta pe care i-o provocase plasa păianjenului. Nu după mult timp, era din nou ca înainte, un fluturaş întreg, fără cusur, frumos şi albastru, căruia ăi plăcea să culeagă polen din florile colorate. Bineînţeles că acum ştia foarte bine că există în această lume şi păianjeni răi, care întind plase şi capcane periculoase. Acum fluturaşul nostru era mai deştept decât păianjenii, avea mai multă experienţă şi putea să zboare liber unde voia.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu