luni, 16 februarie 2009

Metoda Mifne-Terapie pentru copilul autist si familia sa




M-am confruntat prima data cu autismul în anul 2001. Se numea Mircea. Nu ma privea.Ochii lui rămaneau deschişi şi privirea lui nu se opera nicăieri. Nu surâdea. Era atât de centrat pe sine încât, credea că şi-a greşit destinaţia. Evidentele arătau că era un copil pierdut, nu reacţiona la fel ca ceilalti copii. L-am observat o bună bucată de vreme, era tot ceea ce putem să fac pentru el în acel moment. Orice încercam sa fac cu el era din start sortit eşecului. Simţeam o mare durere în suflet ca nu pot să-l ajut cu nimic … şi acea frustrare m-a determinat să cercetez, să adun informaţii, să studiez…

În activitatea mea de terapeut, am întâlnit mulţi copii autişti. Dorinţa lor de a trăi este permanent zdrobită de o teamă colosală de a exista, ceva ca şi cum “dacă exist mor”. Existenţa constituie pentru ei cel mai mare risc şi în acelaşi timp cea mai mare dorinţă a lor. Diversele metode pe care le-am încercat în terapia copilului autist vreme de 5 ani au dat rezultate în special în plan cognitiv, dar simţeam că lipseşte ceva şi acel ceva era motivaţia copilului autist de a avea iniţiativă, de a experimenta situaţii noi de viaţă, de a colabora şi de a se implica mai mult în activităţi ludice. În anul 2006 am găsit ceea ce căutam, un seminar la Predeal ce avea să-mi schimbe complet modul de a gandi despre viaţa şi terapia copilului autist şi a familiei acestuia- Metoda Mifne.

 Filosofia Mifne

În anul 1987 a apărut primul model de intervenţie terapeutică pentru copiii cu autism si parintii acestora. Centrul Mifne din Israel şi Metoda de intervenţie timpurie asupra copilului autist şi familiei acestuia are o experienta de 20 de ani în lucrul cu copilul autist. Centrul şi metoda sunt unice în lume. Selecţia copiilor autişti şi a familiilor acestora se face în funcţie de vârsta copilului, fiind selectaţi copii cu vârste cuprinse între 1 an şi 5 ani.

Intervenţia terapeutică are la bază teoria ataşamentului, scopul principal fiind de a ajuta copilul autist sa aibă percepţie de sine, să înveţe să comunice şi să înţeleagă ce se întâmplă în jurul lui.Tratamentul este unul intensiv, copilul este însoţit de toţi membrii familiei lui, care participă impreuna cu el la terapie, aceasta fiind o condiţie de bază. Fiecare familie are un program terapeutic individual, conceptul de bază al metodei fiind vizualizarea familiei ca un nucleu.

Copilul se naşte într-un anumit context familial unic pentru el unde doi oameni din două lumi diferite se unesc pentru a promova ceea ce este comun pentru ei. În timpul formării unui cuplu apar diverese obstacole în special sentimentul de pierdere a independenţei. Familia cu copilul autist mobilizează mijloace comune care provin din propriile lor familii şi foarte des părinţii se confruntă cu o regresie şi nu pot depăşi obstacolele.

Pentru familie, a face faţă unui copil cu nevoi speciale ridică o serie de întrebări printre care: dacă această tulburare este parte a vieţii lor sau ce alte alternative mai există? De obicei, nu avem conştiinţa ritmului respiraţiei noastre. Oricum, în cazuri excepţionale, cand suntem destresaţi devenim conştienţi de respiraţia noastră şi suntem preocupaţi de asta. Atâta timp cât ritmul este unul neobstrucţionat, noi nu luăm seama de aceasta. Obstrucţionarea şi proasta funcţionare ne conduc la concentrarea atenţiei.

Normele, atât cât ele există, ne permit sa facem faţă activităţilor noastre zilnice, şi ne dau posibitatea să le concentrăm într-o manieră rutinieră. Când un copil se naşte este confortabil pentru noi să ştim că acesta este “întreg”, “normal”. Avem nevoie pe loc de asigurări ca totul este bine. Ca parinţi, deseori ne surprindem examinând dezvoltarea motorie, emoţionala, intelectuală şi a limbajului copilului nostru.

Un copil cu nevoi speciale reprezinta pentru membrii familiei lui o situaţie dificilă, nefamiliară ce le provoacă anxietate. Când diagnosticul din spectrul autismului este primit, copilul cu nevoi speciale devine centrul preocupărilor membrilor familiei. Energia părinţilor este canalizată către găsirea de soluţii. Dintr-o dată procesul normal de dezvoltare, care pâna acum a permis membrilor familiei să interacţioneze făra a acorda atenţie unor condiţii speciale, este fărmiţat. Un obstacol dintr-o dată a apărut în viaţa lor. Părinţii se surprind concentrându-se pe problemă, trăindu-şi viaţa în jurul copilului special şi experimentând un discomfort, nelinişte interioară în care negarea, speranţa şi ambiţia coexistă – sentimente amestecate care oscilează între disperare şi atotputernicie.

De obicei, cand copilul este dus la cresă, situaţia lui devine foarte evidentă, atunci cand comparaţia este facută cu copii de vârsta lui şi accentul cade pe ceea ce apare ca fiind neobişnuit la el.
Vieţile părinţilor se schimbă iar aceste schimbări în curând vor începe să afecteze toţi membrii familiei.

Factorul timp este vital. Părinţii se confruntă cu decizii pe care trebuie sa le ia în momente critice, ca de exemplu să aleagă o creşă pentru copilul lor, să-şi integreze copilul într-un program social, iar apoi să găsească un loc pentru el la şcoală care va lua în considerare nevoile lui speciale şi va ţine cont de ele. Cu toate acestea parintii sunt în general ajutaţi şi sprijiniţi de profesionişti şi servicii sociale. Timpul care trece nu reuşeşte insa să aducă o vindecare, iar sentimentele părintilor de izolare şi neputinţă se adaugă în contextul situaţiei în care se află.

Programul de interveţie timpurie Mifne este un proces secvenţial care include trei segmente:

1. Primul segment: “Incubatorul terapeutic” cuprinde o perioadă de trei săptămâni de tratament care implică participarea întregului nucleu familial. Tratamentul dinamic include terapie individuală unu la unu pentru copilul autist, terapie de cuplu şi terapie de familie. De asemenea include dialoguri şi discuții, precum şi sesiuni de lucru intensive cu staful clinic. Tratamentul abordează şi dezvoltarea deprinderilor sociale şi cognitive la copilul care demonstrează că este pregătit pentru aceasta.

2. Al doilea segement: Tratamentul de baza la domiciliu în timpul căruia familia primeşte suport si supervizare clinică de la un terapeut desemnat de Centrul Mifne. Cele mai multe familii aleg să continue terapia individuală pentru copilul lor pâna cand devine evident faptul că copilul este gata pentru integrarea sociala.

3. Al treilea segment: Integrarea socială cu intrarea în învaţământul de masă devine un scop principal, cu obstacolele sale inerente.

Sa ajuţi părinţii este o abilitate profesională în câmpul educatiei, care consideră aceasta o provocare şi o valoroasă misiune să integrezi copii cu nevoi speciale împreuna cu copii normali. Acest efort li se prezinta ca fiind plin de întrebări şi dileme precum şi o stradanie extraordinară care cere determinare, perseverenţă în programul zilnic şi devotement de dragul progresului copilului.Ei merita sa fie ajutati cu fiecare pas al drumului ce-l urmează. Programul de integrare timpurie Mifne încearcă mai întâi să spargă barierele în comunicare şi să scoată copilul din izolare.

Integrarea totală este un proces gradual care încet încurajează creşterea interacţiunii sociale, constientizând copilul şi colegii lui de plăcerea de a se juca împreuna. Aceasta cere multă pregătire.
Pentru a facilita procesul de integrare, Centrul Mifne este deschis sa ofere asistenţă profesioniştilor din domeniul educaţiei care lucrează cu copii care au fost în tratament in Israel.

Intervenţia terapeutică asupra copilului cu autism

Familia este percepută ca un nucleu, ca un întreg, iar intervenţia terapeutică se face pe copil si pe fiecare membru al familiei lui. Terapia scurtă dă posibilitatea familiei de a reflecta asupra lor, pentru a înţelege propriile nevoi şi ale copilului, oferindu-le posibilitatea de a înţelege paşii ce trebuiesc urmaţi în recuperare. Părinţii au cea mai mare responsabilitate în demersul acestui tratament. Ei învaţă cum trebuie sa creeze un mediu propice satisfacerii nevoilor copilului lor. Fraţii copilului autist participă şi ei la terapie învăţând să înbunătăţească calitatea comunicării cu copilul autist.

Programul se adresează nevoilor particulare ale familiei şi e destinat sa se potrivească nivelului de dezvoltare a copilului. Intervenţia terapeutică se bazează pe tehnici de joc într-o cameră special amenajată, securizantă, care să reducă pe cât posibil teama, anxietatea copilului autist. Se urmăreşte crearea încrederii în sine, stimularea curiozităţii copilului, încurajarea dorinţei de a colabora cu terapeuţii şi cu părinţii, creşterea motivaţiei şi stimularea senzorială (hidroterapie si hipoterapie) în funcţie de necesităţile copilului. Atitudinea este una necondiţionată, programul nestimulând pedeapsa şi recompense.

In camera de joacă copilul urmăreşte toate iniţiativele terapeutului şi reacţionează la provocarile adultului. Terapeuţii urmarestc orice răspuns al copilului şi iau în calcul şi răspunsurile bizare până la stabilirea reciprocă a relaţiei. Copilul are control asupra activităţii care se desfăşoară în camera de terapie, fapt ce-i conferă încredere în a se exprima spontan şi emotional. Copilul autist înţelege doar anumite părţi din mediu, percepand diferit lumea în care creşte.

În sala de terapie se urmăreşte identificarea capacităţilor şi abilităţilor care există în copil prin intremediul plăcerii pe care o găseşte în orice joc. Se urmăreşte de asemenea dezvoltarea comunicării între părinţi şi copilul autist, precum şi legătura de ataşament dintre ei. Sala de joacă este în aşa fel amenajată încât copilul autist are senzaţia de siguranţă, diminuându-i din teama pe care o experimentează în viaţa de zi cu zi. Copilul petrece în această sală 8 ore pe zi. Aici se pun bazele comunicării dintre terapeut şi copil, aici copilul învaţă să se joace, acumulând încredere în el. Activitatea de joc cu terapeutul contribuie la creşterea stimei de sine a copilului. În timpul şedinţelor de terapie copilul se concentrează foarte mult asupra terapeutului, relaţia dintre cei doi fiind foarte importantă. Copilul capătă încredere în treapeut şi devine încrezător, având curaj să desfăşoare diverse activităţi în cooperare cu terapeutul.

Sunt urmărite răspunsurile sociale, contactul vizual măsurat în fiecare oră de terapie, sunt încurajate sunetele diferite pentru a nu încuraja ecolalia. De asemenea contactul fizic este dominant în procesul terapeutic care are ca scop echilibrarea sensibilităţilor copilului faţă de contactul fizic şi social uman.
Sala este prevăzută cu geamuri iar părinţii pot vizializa intregul proces terapeutic al copilului 8 ore pe zi. Părinţii învaţă modalităţi de a se apropia de copilul lor, urmând să fie întroduşi apoi, rând pe rând, în sala de joacă unde se vor afla singuri cu copilul şi vor experimenta momente plăcute cu copilul lor.

Problemele de alimentaţie sunt tratate în procesul terapeutic, cunoscut fiind faptul ca cei mai mulţi copii autişti refuză hrana, au probleme de masticaţie şi înghiţire sau fac fixaţie pe anumite alimente. În acest mod se intervine şi asupra hiperactivităţii, deoarece dieta condiţionează hiperactivitatea. Asupra alimentatiei se urmăresc 4 direcţii importante: valoarea nutriţională, fixaţiile alimentare şi implicaţiile acestora, legătura dintre activitatea muşchilor maxilarului şi dezvoltarea limbajului, tendinţa membrilor familei de a-l hrăni.

După trei săptămâni de tratament intensiv la Centrul Mifne, 8 ore pe zi, inclusiv sâmbăta şi duminica, familiile primesc supervizare acasă, iar după încă 6 luni de terapie acasă cu copilul, respectând aceeaşi “reţetă”,  se alege o grădinița care să se adapteze nevoilor copilului. Este un process de durata care se întinde pe câţiva ani.

Intervenția terapeutica specifică asupra părinților

Mediul familial este primul mediu social în care ia naştere şi se desfăşoara viaţa oricărui copil. Primirea diagnosticului de autism infantil pentru copilul lor este o lovitura extrem de grea pentru parinţi care timp îndelungat spera ca cei avizaţi sa greşeasca si trecerea timpului să infirme diagnosticul primit.

De cele mai multe ori, tot ceea ce presupune dinamica familială (afectivitate, statusuri şi roluri, relaţionare) este modificat, predominant negativ, în momentul în care unul dintre copii este diagnosticat cu autism infantil. Boala are o încărcătură emoţională, atât pentru copil, cât şi pentru familia lui. Pentru copil, constituie o ameninţare la adresa integrităţii sale, ceea ce poate suscita temeri profunde. Pentru părinţi, boala este un echivalent al morţii, aceştia nu mai pot investi în copilul lor, nici să facă vreun proiect în legătură cu el, este alterată proiecţia în viitor. Statusul de părinte cu copil autist este încă asociat cu sentimentul de culpabilitate şi păstrează conotaţiile stigmatizare. Mai mult, autismul în familie antrenează uneori scoaterea la iveală a unor secrete privind anumite episoade din viaţa privată, ceea ce se adaugă la drama familială pe cale să se trăiască. Toate aceste manifestări de angoasă se estompează cu timpul la majoritatea părinţilor, atunci când se constată că starea de sănătate a copilului se stabilizează sau se ameliorează graţie tratamentelor existente. În cazul multor familii, viaţa de zi cu zi se concentrează în jurul bolii şi, chiar dacă copilul se simte bine, părinţii au tendinţa de a-l hiperproteja, accentuând astfel statutul de "bolnav" al copilului, în detrimentul dezvoltării unor conduite fireşti pentru vârstă şi preocupările lui. 

Existenţa altor fraţi, poate duce în principal la neglijarea emoţională a acestora. Aceştia pot să dezvolte sentimente depresive, gelozie şi agresivitate faţă de restul familiei, se simt diferiţi, chiar străini, sunt cumva în afara "normalului", care în acest context presupune să fii bolnav şi să beneficiezi de îngrijiri speciale; uneori chiar se simt "vinovaţi" că sunt sănătoşi. Ei ajung să-şi concureze afectiv fratele bolnav sau se reorientează către alte persoane, din familia extinsă (de obicei bunici, alte rude) sau din afara familiei (colegi, grup de prieteni). Şi relaţia maritală are de suferit în cazul familiilor ce au un copil autist. Există familii în care relaţia dintre cei doi parteneri se consolidează (pentru a face faţă agresiunilor externe), dispun de resurse de adaptare, se susţin reciproc şi-şi împart responsabilităţile. Dar, de cele mai multe ori, viaţa de familie este perturbată, întreg universul familial centrându-se pe copilul bolnav, iar comunicarea - cu copilul, sau cu ceilalţi membri din familie - se reduce preponderent la subiectele aferente bolii.

Doi adulţi din două lumi diferite se căsătoresc cu scopul de a crea o singură unitate. Ei formează o „culoare” unică. Această culoare deosebeşte membrii familiei de altă familie şi face mai puternică legătura dintre ei. Caracteristicile familiei sunt transmise prin educaţie familială. Orice supărare conturbă echilibrul familei, schimbările interne si externe din familie subminează stabilitatea ei (naşterea unui copil, boala, divorţul, schimbarea locului de muncă).

Atunci când echilibrul familial este conturbat familia are tendinţa de a alege un membru al ei care să poarte povara tensiunii. Familia care permite unui membru al ei să-şi asume responsabilitatea acelei dificultăţi, păstrează echilibrul familiei prin alegerea unui „ţap ispăşitor” care să preia întreaga responsabilitate. Mifne insistă asupra întregului nucleu familial. Părinţii sunt înclinaţi să vorbească mai mult de tulburare decât de copil, iar de multe ori comportamentul copilului va fi iertat pe motivul milei. Atitudinea defensivă a părinţilor vor cauza întârzieri în dezvoltarea copilului deoarece copilul este împiedicat să-şi folosească abilităţilr moştenite.

Opinia celor mai mulţi este că o schimbare în familia copilului autist este foarte greu de produs. Terapia impune cu necesitate credinţa terapeutului în schimbare, care are atribuţia de a produce schimbarea. Familia are o stare emoţională complexă, invaliditatea e acceptată de părinţi ca fiind o stare fixă, împiedicând terapia afectivă. Credinţa în schimbare a părintelui este data de lupta dintre a crede în şansă şi autorealizare.

Copilul cu nevoi speciale este „umbra” concentrată a întregii familii. Părinţii folosesc proiecţii atunci când identifică la copil caracteristici neacceptate la ei, acele caracteristici negative. Pentru ca o persoană să fie conştientă de părţile întunecate ale personalităţii sale el are nevoie de o cunoaştere de sine profundă. Această cunoaştere de sine se face cu mare durere. Acest proces nu e deloc simplu pentru că apare opoziţia din partea părintelui.

Terapia cu părinţii îi determină pe acestia să îşi cunoască umbrele. Acesta e un stadiu de deschidere a minţii părinţilor. Cuplul de părinţi al copilului autist suferă crize care ameninţă unitatea familiei, îi distanţează, dând uneori vina unul pe celălalt. In timpul terapiei apar situaţii stresante care sunt concretizate de reîntoarcerea trecutului fiecărui părinte. Părinţii se simt victime. Terapia Mifne işi propune să trateze victimizarea pentru că aceasta e o cauză pentru furia lor prelungita şi un obstacol în calea asigurarii dezvoltării armonioase a copilului lor. O familie ce se află într-o stare de agitaţie marcantă e pe cale să işi piardă echilibrul, confruntându-se cu lipsa stabilităţii şi o stare de confuzie generală. Toate aceste îi împiedică să observe reacţiile copilului, abilităţile lui şi progresele pe care le face.

Întâlnirile cu părinţii au ca scop localizarea emoţiilor lor pentru a-i ajuta să devină mai puternici.Terapia cu părinţii presupune două direcţii: una verticală făcându-i să devină conştienţi de sine şi de problemele lor şi una pe orizontală determinându-i să asimileze situaţii diferite si metode diferite de a acţiona asupra copilului lor (observare, discuţii, experienţe practice). Atât psihoterapia individuală cât şi cea familială oferă două avantaje: un mod de abordare a tratamentului şi o manieră de a întelege comportamentul uman. Ca modele de abordare terapeutică, ambele tipuri de terapii au virtuţile lor speciale.

Terapia individuală pune la dispozitie atentia concentrată de a ajuta părintele să facă fată propriilor framântari şi să devină mai întreg, sa se realizeze. Terapeuţii adepţi ai abordarii individuale au recunoscut întotdeauna importanţa vietii de familie în conturarea personalitatii, au presupus ca aceste influenţe sunt internalizate şi ca dinamică intrapsihică devine forţa dominantă în controlul comportamentului. De aceea, tratamentul trebuie orientat catre persoană şi către propria ei construcţie personală.

Terapeutii cred că forţele dominante în vieţile părinţilor sunt localizate în afara vietii lor, în familie. Terapia ce se bazează pe aceste concepţii este orientată spre organizarea familială şi schimbarea acesteia. Când organizarea familială se transformă, viaţa fiecărui membru al familiei este afectată corespunzător. Afirmaţia că, modificând o familie schimbăm viaţa fiecăruia dintre membri, este foarte importantă şi trebuie elaborată. Terapia familială nu are de-a face numai cu schimbarea pacientului individual în context. Terapia familială determină modificări asupra întregii familii; în acest fel, beneficiile pot fi de lungă durată pentru că fiecare membru al familiei este schimbat şi continuă să exercite asupra celorlalţi influenţe sincronice.

O situaţie recunoscută ca mentinând problemele într-o familie sunt triadele si triunghiularizarile conform cărora în condiţiile în care conflictul între doua persoane escaladează dincolo de un punct critic, o a treia persoană intervine pentru a stabili echilibrul. Terapia de familie provoacă schimbarea acestui ciclu homeostatic modificând pattern-ul de relaţie între membrii familiei. Sunt depasite dublele legaturi (G. Bateson) si este analizată metacomunicarea. Recunoscând importanţa şi succesiunea etapelor în ciclul vietii de familie, într-o sedinta terapeutică se identifică punctele tranzitorii critice care conduc la schimbarea dinamicii emoţionale, a credintelor cât şi a structurii familiale.

Curentul strategic al terapiei de familie presupune realizarea unui plan pe baza unei probleme formulate, intervenţia, feedback-ul şi ajustarea, trasând sarcini directe si paradoxale familiilor. Pe tot parcursul terapiei, terapeutul nu este un expert şi încearca sa-şi mentină neutralitatea în raport cu toti membrii familiei.

Concluzii

In urma terapiei Mifne 73 % dintre copii au fost integraţi în învăţămantul de masă cu nivel înalt de a învăţa şi comunica, 6% se află încă în tratament, 11% dintre ei au renunţat la terapie acasă, iar 10% dintre ei sunt în centre speciale de invăţământ datorită nivelului scăzut de învăţare. Între anii 1987-1999 un număr de 23 de copii au fost tratati la centrul Mifne, Rosch Pinna, Israel, fiind asistaţi îainte şi după tratament. Studiul comparativ a evidenţiat îmbunătăţiri remarcabile.


În anul 2006, doi copii diagnosticaţi cu autism , de 3 ani respectiv 4 ani , din Piatra Neamţ, au fost acceptaţi şi au beneficiat de terapie pentu ei şi familiile lor la Centrul Mifne din Israel. Ambele familii au fost însoţite de doi psihologi care împreună cu alţi terapeuţi continuă terapia intensivă acasă. Unul dintre copii frecventează acum grădiniţa de masă.



By 
Sinziana Burcea, 2009

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu