joi, 18 august 2011

Tu a cui viata ai atins-o azi?

Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata in perete. Receptorul stralucitor atarna intr-o parte. Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el.

Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare. Numele ei era "Alo, Centrala" si nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie. Alo Centrala putea sa-ti spuna numarul oricui si in plus, ora exacta. Experienta mea, cu acest duh inchis intr-o sticla, a venit intr-o zi cand, in vreme ce mama era in vizita la o vecina iar eu ma jucam la bancul de scule din pivnita, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribila si nu era nimeni in preajma care sa-mi arate compasiune.

Am umblat in jurul casei sugandu-mi degetul inflamat pana am ajuns la scara. Telefonul! Am tarat repede un scaun din sufragerie pana in hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul telefonului si l-am dus la ureche. "Alo, Centrala!", am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau doua, apoi o voce joasa si clara mi-a ajuns la
ureche: "Centrala."
"Mi-am ranit degetul" m-am smiorcait eu in telefon iar lacrimile m-au podidit imediat, acum ca aveam o audienta.
"Mamica ta nu este acasa?"- urma intrebarea.
"Nu este nimeni acasa in afara de mine."- am bolborosit.
"Iti curge sange?" - m-a intrebat vocea.
"Nu," - i-am raspuns. "M-am lovit cu ciocanul si acuma ma doare tare rau".
"Poti sa deschizi racitorul?" - m-a-ntrebat ea. I-am spus ca pot.
"Atunci ia de acolo o bucatica de gheata si tine-o lipita de degetel," - spuse vocea.

Dupa aceea am inceput sa chem "Alo Centrala" pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lectia de geografie iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia. M-a ajutat si la matematica. Ea mi-a spus ca veverita pe care o prinsesem in parc cu o zi inainte, mananca fructe si alune.

A venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit. Am chemat "Alo Centrala" si i-am spus vestea asta trista. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca. Am intrebat-o, "De ce se intampla ca pasarile, care canta atat de frumos si aduc atata bucurie oamenilor, trebuie sa se sfarseaca intr-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii?". Cred ca ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus incet, "Tine minte intotdeauna, ca mai sunt si alte lumi in care se poate canta."

Alta data la telefon, "Alo, Centrala!"
"Centrala." - mi-a raspuns vocea cunoscuta.
"Cum se scrie cuvantul fix?" - am intrebat-o.

Toate astea se intamplau intr-un mic orasel. Pe cand aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celalalt al tarii. Imi lipsea foarte mult prietena mea. "Alo Centrala" ramasese in cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastra casa. N-am mai incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul modern, stralucitor, din locuinta noua.

Devenisem adolescent, dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a urmarit pretutindeni. Adesea, in momente de incertitudine si neputinta mi-am reamintit acea seninatate si sentiment de siguranta, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cat de rabdatoare de intelegatoare si buna la suflet trebuie sa fi fost ea, ca sa-si piarda atata timp cu un mic baietel ca mine.

Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat in escala. Aveam o jumatate de ora intre avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fara sa ma gandesc, am format numarul operatorului din oraselul nostru de bastina si am spus:"Alo Centrala!"

Miraculos, am auzit aceiasi voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de bine. "Centrala."
Nu planuisem asta, dar m-am auzit spunand: "Poti sa-mi spui cum se scrie cuvantul fix?"
O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns, "Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum."
Am ras, "Deci tu esti, intr-adevar," - i-am spus. "Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru mine la vremea aceea."
"Iar eu ma-ntreb," - zise ea, "daca tu realizezi cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi..."
I-am spus cat de mult m-am gandit la ea de-a lungul anilor si am intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora.
"Cu placere," - mi-a spus ea. "Intreaba de Sandra."

M-am intors peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la "Informatii".
Am intrebat de Sandra.
"Sunteti un prieten?" - m-a intrebat.
"Da, un foarte vechi prieten..."
"Imi pare rau sa-ti spun asta," - mi-a spus ea. "Sandra a lucrat doar o jumatate de norma in ultimii ani, pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in urma."
Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus, "Un minut, cum ai spus ca te cheama?" I-am spus numele.
"Ei bine, Sandra a lasat un mesaj pentru tine. L-a scris pe o hartie in caz ca ai sa suni. Ti-l citesc."
Mesajul ei era: "Spune-i ca sunt si alte lumi in care se poate canta. El va sti la ce ma refer."
I-am multumit si am atarnat receptorul. Stiam la ce se referea Sandra.

Niciodata sa nu subestimezi impresia pe care ai facut-o asupra cuiva.
A cui viata ai atins-o astazi?

by Sinziana Burcea
psiholog clinician specialist
www.copil-cuplu-familie.ro
www.copil-cuplu-familie.ro
www. terapie-autism.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu