duminică, 19 ianuarie 2014

Puterea cuvantului si a credintei - o experienta spirituala calatorind in autism


"Omul lasa in urma lui o dara ca un fum, care este ecoul trairilor si faptelor sale, devenit amintiri".Ion Anton 


Una din cele 5 sarcini ale vietii in psihologia adleriana este cea legata de spiritualitate care consta in identificarea anumitor principii morale, gasirea unei semnificatii si a unui scop al existentei. Pe langa grija fata de ceilalti si relatiile cu ei, omul isi cauta, constient sau nu, locul in Univers, incercand sa-si gaseasca menirea. 

Realizez privind in urma ca autismul m-a ales pe mine, iar eu am ales sa-i descopar menirea.  

Participand cu o expunere despre munca noastra cu copiii cu autism in cadrul unei conferinte cu caracter international in anul 2009 in Piatra Neamt, m-am intersecat pe holul cladirii Teatrului Tineretului cu un domn dornic sa schimbe cateva cuvinte cu mine. Era un domn distins, ce parea sa aiba o vasta experienta de viata. Am discutat pret de cateva minute. Acele putine cuvinte au avut o influenta covarsitoare asupra pasilor mei de mai tarziu, din doua perspective. Cuvintele sunau cam asa: „Este mare lucru ca la 33 de ani sa ai asemenea calitati oratorice!” si „Trebuie sa ai mare grija cu acesti copii cu care lucrezi,  pentru ca tu ii creezi!”.

Astazi am scos cartea lui de vizita: Ion Anton- inginer, publicist, poet si eseist, Los Angeles. Am deschis site-ul lui dorind sa inteleg de unde vine incurajarea ce am primit-o atunci.  Are o biografie fantastica. Privirea mi s-a oprit pe urmatorul paragraf: „in 12 ani de America am avut sansa sa intalnesc condeie alese ale neamului nostru: poetul-academician Grigore Vieru , romancierul istoric Ioan Dan, parintii Revistei Clipa Vera si Radu Patton , academician Mihai Cimpoi , poetul Adrian Paunescu , poeta si prozatoarea Elena-Calugaru Baciu si nu in ultimul rand bunul meu prieten si sfatuitor - Anatol Rezmeritsa .... Toti m-au incurajat si indemnat sa fac publice gandurile mele. ..... Este, cred, cea mai mare implinire a sufletului meu”.

Asadar incurajarea vine dintr-o implinire a sufletului lui! Sunt recunoscatoare ca am avut sansa sa il intalnesc.

Am fost onorata sa primesc acest dar, fara sa stiu in acel moment ce voi face cu el. In micimea mea, niciodata nu ma gandisem la mine ca la un orator, deci era o mare provocare. Deseori priveam cu admiratie in anii de liceu si facultate la expunerile publice ale colegilor mei, fara sa indraznesc vreaodata sa fiu in locul lor. In timpul acelui imperfect si necizelat discurs al meu, domnul Ion Anton a descoperit acea samanta de talent oratoric in mine. Am plecat acasa grozav de tulburata, meditand adesea la sensul scurtei noastre intalniri. Astazi descopar ca Ion Anton este un adevarat expert in arta cuvantului. Acel moment mi-a dat mult curaj sa duc mai departe credintele mele si mesajul copiilor cu autism in lume, intelegand ca oratoria inseamna sa faci apel la sensibilitatea oamenilor ce te asculta si la bunavointa lor, impartasindu-le totodata propriile tale ratiuni si emotii in ceea ce ii priveste.

Specialistii din domeniul autismului sunt mereu in cautare de noi tehnici de interventie, menite sa „repare” copilul cu autism. Identific in existenta mea profesionala o anumita foame de educatie formala, organizata, oficiala ce s-a transformat treptat intr-o dorinta de a cunoaste cu adevarat sufletul copilului cu autism. Dupa 5 ani de la acea intalnire, ma simt capabila sa spun ca poate am gasit un sens si la cea de-a doua afirmatie "Tu creezi copilul". Atunci mi s-a parut imposibil de deslusit, coplesitoare in esenta ei. 

Informatia primita a contribuit la formarea unei constiinte mai elevate,  reprezentand fundatia interventiei mele psihoterapeutice cu acesti copii. Cuvantul este unealata psihoterapeutului. Cuvantul este puterea prin care noi cream sau distrugem. Cuvantul este darul care vine direct de la Dumnezeu. Adler a insistat asupra puterii creatoare de care dispune orice fiinta umana. Noi oamenii avem puterea de a crea şi aceasta putere este aşa de mare încat tot ceea ce credem devine realitate. Cuvantul nostru poate crea cel mai frumos vis, dar poate şi sa distruga tot ce exista în jurul nostru.

Citesc astazi „Esenta Autismului” de William Stillman o carte despre spiritul persoanelor cu autism si inteleg ca persoanele autiste functioneaza intr-o dimensiune spirituala neobisnuita in interactiunea umana. De multe ori am simtit in camera de terapie cum copilul de langa mine rezoneaza cu gandurile mele despre el si actioneaza in consecinta. Asadar am invatat sa ma autoeduc si sa imi structurez o gandire pozitiva despre copilul cu care intru in contact. Cand el soseste in viata mea, imi golesc mintea de orice fel de ganduri ca sa-l cunosc mai bine. Apoi apare mereu acelasi gand de inceput „ Tu esti mereu binevenit. Sunt gata sa invat de la tine si bucuroasa sa impartasim experiente comune.”

De cateva luni un copilas cu autism ma pune la grea incercare. De 2 ani calatorim pe acelasi drum. In ultimile luni pare sa fie mai speriat ca oricand. Spusele lui, le consideram aceleasi „stereotipii verbale”, bagatelizandu-le. Cuvinte rostite obsesiv, sedinta dupa sedinta, precum: „Sa facem cruce!”, „Mergem la biserica”, „Doamne milueste!”, „Amin!” ramaneau fara ecou in mine. Cu cat le ignoram mai mult cu atat strigatele lui se intensificau in camera de terapie. Sunt tipete precum sirena ambulantei, asurzitoare. El este capabil sa le imite cu aceeasi intensitate.  De curand am trecut la introspectie si ceea ce am descoperit a fost uimitor. Cu cat eu imi pierdeam credinta, cu atat lui ii crestea frica. Intr-o zi am hotarat  sa „ascult” mesajul lui. L-am invitat pe canapea si i-am spus „ O sa iti spun o poveste despre tine. Tu esti un copil ce iubeste biserica si cantecele sfinte”. A devenit mai tacut si mai linistit ca niciodata. Ma fixa cu privirea. Am continuat „Iti place sa faci cruce si sa te rogi la Doamne Doamne”. Si el mi-a raspuns „Si clopotul bate in biserica”. Si atunci i-am raspuns „Cred ca ti-ar placea sa coloram impreuna acel clopot”.  Anxietatea lui scazuse considerabil iar eu imi regasisem echilibrul interior, devenind din nou atenta la creatia gandurilor mele  in raport cu el.  

NICIODATA NU ESTE PREA TARZIU SA DESCOPERIM ADEVARATELE DARURI CE NI LE OFERA VIATA, PRIN OAMENII CE NE INCONJOARA. NICIODATA NU ESTE PREA TARZIU SA LE MULTUMIM, FIIND RECUNOSCATORI. 

FIECARE ZI POATE FI O EXPERIENTA CU SENS PENTRU TINE.

by Sinziana

18.01.2014 

Un comentariu:

  1. Mulţumesc Sânziana pentru aceste cuvinte. Este important şă observi că nu eşti singur!

    RăspundețiȘtergere