duminică, 21 august 2016

”Nu te platesc pentru a te juca cu copilul meu cu autism. Fă lecții cu el!”



”Nu te platesc pentru a te juca cu copilul meu cu autism. Fă lecții cu el!” Este gandul rostit sau nerostit al unor parinti disperați să iși ajute copilul diagnosticat cu autism, in conditiile in care acesta nu a împlinit incă vârsta de 3 ani.

Nu stiu de ce, dar joaca pare sa fie apanajul copiilor tipici, a celor ce stiu să se joace, amuzandu-se sau distrandu-se cu diverse jocuri sau jucării. A te juca în cultura romaneasca înseamnă a pierde timpul cu ceva. ”Da-i copilului ceva sa se joace!” ar putea insemna ”Fă-l sa stea cuminte cumva, sa mai treaca timpul si pentru noi!”.  Imi amintesc si acum amărăciunea unor doamne educatoare ce afirmau ca mulți parinti cu copii neruotipici nu apreciaza munca lor, care este considerata o joacă continua, cu alte cuvine o etapa neînsemnată în viața copilului lor.

In schimb cuvantul ”LECTIE” conține o încărcătură mult mai academica, impregnata de seriozitate, de genul: ”Inveți ceva cu adevarat!”.  

”Sa facem lecții copile!” sună mult mai bine decât ”Hai sa ne jucam prietene!”.

In acest context situația copiilor cu autism se complica extrem de mult, pentru ca de la bun inceput trebuie sa precizam ca, un copil cu autism nu se poate juca, deși ar putea parea ca se joacă cumva. ”Care este jocul preferat al copilului dvs?” este o intrebare ce o pun deseori parintilor, dupa mai multe incercări eșuate de a mă juca cu el. Zeci de răspunsuri le-am primit la fel: ”Se joacă cu masini!”.

Cobor masinile de pe raft si i le dau bucuroasă copilului, să ne jucăm impreuna. Până să ajung la nivelul ochilor lui, încercând să-i prind o privire, el deja smulge o masina din cutie. În imediat momentul următor o răsuceste pe spate, învartindu-i roțile cu interes. Nu as putea spune ca se joacă, pentru că nu o face nici cu entuziasm, nici pentru a se distra împreuna cu cineva, focusul fiind doar pe miscarea produsă de învartitul de roți.

Incerc sa intervin discret, să îi arăt că ne putem juca împreună, eu cu o masină, el cu alta. Eu o pun pe covor, să o plimb încoace și încolo, el continuă să învartă rotile masinii lui, iar si iar, fără să schițeze vreun gest că exist pentru el sau măcar să observe o clipă mișcările disperate ale mâinilor mele,  in incercarea de a ma face văzută acolo. Scot mai multe masini din cutie, și atunci situatia se schimbă, ca prin minune. Pare sa fie interesat de toate deodată si renunță brusc la roți.  Eu, din nou, abia aștept să ne putem jucam împreună. Încerc să imi fac simțită prezența ... în zadar. Aproape regret ca nu sunt o mașina într-o cutie, sa ma pot bucura de toata atentia copilului.

Mai apoi observ ca ia mașinile toate, si le aliniaza. Eu mă apropii de sirul lui de masini. Prezenta mea nu pare sa il disturbe nicidecum. Intelege oare ca am în intenție sa ne jucăm impreuna, mă întreb? Gandurile mele sunt invizibile pentru el. Dar, atunci cand mâna mea atinge o mașină din șirul lui mult prețuit, copilul incepe sa se agite bursc. Îndrăznesc mai mult, și scot o masina pentru mine, lasând acolo, în șir, un gol imens, pe care copilul se grabeste sa îl umple imediat,  pentru a-și stapani anumite stări interioare. 

Vreau să înteleg despre ce trairi e vorba în această situație tensionată! Cum eu ma prefac ca nu inteleg ce vrea, agitația lui se transformă în frică si, mai apoi, în atac de panică sau furie dezlănțuită, fără nici cea mai mică cenzură. Privesc la părinții ingrijorati și înghețați de întreaga situație și observ cum crește si pentru ei nivelul fricii. Aproape mă imploră cu privirea sa dau masina inapoi copilului . Pană sa apuc să procesez ce se întâmplă, copilul mi-o smulge din mână pentru a umple acel gol, din șirul lung de masini. El nu intelege ca eu pot fi o sursa de placere pentru el, ci mă percepe ca un potențial pericol iminent, făcându-l să retrăiască pierderea si suferința generata de separarea de acel obiect.

Acel gol, reprezintă neantul copilului cu autism, un neant cu efect inhibitor asupra jocului. Copilul cu autism simte ca există cu adevarat atunci cand se acroșeaza compulsiv de obiecte tari (masina, cub, tren, autobuz) sau forme moi (stereotipii senzoriale-fluturarul din maini, mersul pe varfuri), obiecte care constituie un invelis de siguranta. În lipsa jocului firesc, intregul set de experiente negative ce un copil obisnuit le-ar manifesta prin jocul dramatic, copilul cu autism le ține în frâu apeland masiv la stereotipii. 

”Acesti copii se afla intr-o stare de disperare făra margini, pentru ca se simt în afara posibilității de ajutor uman” (Frances Tustin-Carapacea Protectoare). Lipsindu-le încrederea fundamentală în oameni și acel sentiment stabil de siguranță, aceștia nu pot realiza gestul de incredere necesar pentru a trece de la suportul si elementele cu efect calmant al obiectelor tari si moi , tangibile (cunoscute sub numele de stereotipii), la increderea acordata transformărilor intangibile, de tipul unor tablouri in minte, imaginilor, amintirilor si gandurilor. In absenta acestor posibilități JOCUL NU POATE INCEPE!

Pentru acesti copii, sentimentul de a fi sustinut strans în îmbrățișarea cuprinzatoare a unei atenții pline de grijă oferite de un adult este inexistent. Ei se agață mereu de forme si obiecte senzoriale neînsufletite (moi sau dure) ca o modalitate de calmare a neliniștilor lor.  In acest caz au nevoie de reziliența ferma a unei fiinte umane ale carei raspunsuri emotionale adecvate si atente să faciliteze defășurarea unor transformari continue în dezvoltarea  psihicului copilului.   Această ființă umană poate fi reprezentată de un psihoterapeut bine pregătit pentru a crea un cadru terapeutic propice acestor copii.

Psihoterapia adecvată naturii autiste a acestor copii, care nu se joaca, ii poate ajuta sa elaboreze experiențe infantile, anterior intolerabile, cum ar fi acea stare fundamentala de absență și pierdere generata de separarea de un obiect de siguranta.  In acest context unii dintre ei ar putea incepe sa se joace. Psihoterapia creaza mediul propice de devoltare psihica a copilului, o dezvoltare ce in stare lui autista este complet intrerupta.  Aceasta întrunește condițiile necesare pentru ca psihoterapeutul sa trezeasca la viata flacara firava a psihicului copilului, înțelegând sursa nesiguranței acestor copii, si oferind o situație în care ei pot incepe sa creeze conexiuni psihice cu un terapeut ce este perceput ca o sursa de placere și confort, mai puternica decat orice alt obiect de siguranta. In acest context jocul devine extrem de important pentru copilul cu autism.

Pentru ca acest lucru sa se intample, separarea copilului de obiectele de siguranță nu se face brusc, sau cu alte cuvinte stereotipiile nu se intrerup pur și simplu!  Terapeutul incepe sa modereze folosirea de catre copil a obiectelor de joaca într-un mod autist/sterotip. In acest proces copiii integreaza sentimente extrem de dureroase, fiind deseori inghețați de spaimă și pietrificați de durere. De aceea, înainte de a modifica modul autist de a se juca cu obiectele,  copiii trebuie sa retrăiască aceste stari de inghte/gol/ neant  alaturi de un terapeut care poate empatiza cu astfel de sentimente, fara a fi inghețat de frică.

Acest lucru se poate intampla numai in conditiile in care ne facem simtită prezența ca terapeuți. Copilul cu autism are o mare nevoie de control si este extrem de dominator, ignorand orice altă dorință a vreunei ființe umane. Nu trebuie sa permitem ”sa fim aruncați la gunoi”, spune Fances Tustin, astfel încât rolul nostru sa fie anulat sau lipsit de sens. Trebuie să mergem înainte și să nu permitem ca increderea noastră să fie submintă de respingerea manifestată de acești copii, față de miscările noastre de deschidere. Ferm dar bland, îi facem să înțeleagă că prezența noastra acolo este una hranitoare. Consecvența si fermitatea terapeutului, ii ajută pe acești copii să conștientizeze continuitatea existenței, astfel încat absența terapeutului să stimuleze acele imagini mentale sau amintiri atat de necesare dezvoltarii unui psihic echilibrat. La nivel profund atasamentul incepe sa se formeze. Toate aceste lucruri nu se intamplă prin magie, ci sunt rezultatul unei munci extrem de grele. Terapeuții foarte afectati de starea tragică a acestor copii devin extrem de ingăduitori cu ei. Acest este cel mai rău lucru ce il pot face. În ciuda faptului că ei cred ca sunt in stare să facă foarte puține lucrurui, acești copii devin, in aceste condiții, extrem de puternici. Ei aleg să nu faca eforturi suplimentare prin lipsă de cooperare. Este nevoie de un terapeut priceput care să il aducă pe copil la”turma experientelor comune”. 

De fapt scopul psihoterapiei este sa il ajutam pe copilul cu autism sa isi traiasca cu adevarat doliul pierderii mașinii din sirul făcut cu atâta perfectiune si meticulozitate. Doliul trebuie trăit, iar golul lasat de lipsa mașinii din acel rând va fi inlocuit treptat cu prezența hranitoare a terapeutului, pe care copilul incepe sa il perceapa cu adevarat ca fiind o sursă de siguranță si confort.  Astfel copilul intelege că există joacă după doliu!

Mai apoi joaca de-a masina in fel si chip inseamna vindecarea trairilor autiste si renuntarea la invârtitul rotilor, atunci cand copilul are cu ce înlocui acel comportament. Astfel a ne juca cu masina inseamnă a încărca, a decărca,  a trage masina, a împinge, a merge pe sosea, a parca, a șofa, a călători etc.  Abia atunci joaca incepe cu adevarat!

O  LECTIE minunata poate fi joaca pentru copilul cu autism! Depinde numai de noi ce fel de lecții oferim acestor copii. Este nevoie de curaj si empatie dar si de o intelege profunda a autismului in esenta lui, pentru a ne juca cu sens! 

Indrazneste dragă părinte, dragă terapeutule, dragă educatorului sa le oferi asemenea lecții copiilor cu autism. Sunt cu adevarat vindecatoare. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu