duminică, 28 august 2016

Abilităţi timpurii de joacă la copilul cu autism: Câştigarea atenţiei şi împărţirea spaţiului. Sugestii pentru părinti și terapeuți

Ce înseamnă să împarţi spaţiul si ce insemnă atenția împărtășită?

Înseamnă că atenţia voastră cumulată este orientată spre acelaşi obiect, în acelaşi timp; probabil, amândoi încercaţi aceeaşi reacţie şi sunteţi conştienţi amândoi că şi celălalt e implicat. În cazul copiilor fără autism, aceste situaţii sunt perfect naturale şi se întâmplă frecvent ca părintele şi copilul să nu remarce acest lucru, fără să fie nevoie de vreo analiză! Ca şi părinţi ai copiilor cu autism, noi trebuie să fim conştienţi de procesele implicate astfel încât să creăm în mod conştient un sentiment al „spaţiului împărţit”.  Să împarţi un anumit spaţiu nu înseamnă doar să împărtăşeşti aceeaşi experienţă fizică, ci şi să împărtăşeşti atenţia, emoţia şi înţelegerea, adică toate scele „ingrediente” critice pentru comunicarea timpurie.

Determinarea de a evita

Spre deosebire de semenii lor, copiii mici cu autism sunt de fapt motivaţi să evite “împărţirea spaţiului”, să reziste la discomfortul pe care il pot cauza încercările de contact vizual, de contact fizic şi de interacţiune venite din partea celorlalte persoane. În consecinţă, ei vor evita de asemenea învăţarea beneficiilor pe care le aduce comunicarea sau învăţarea că de fapt comunicarea înseamnă ceva pentru ei. Prin încercări deliberate de a vă încuraja copilul să-şi împartă atenţia, puteţi depăşi aversiunea sa iniţială, demonstrându-i că de fapt comunicare este un lucru bun. Capacitatea de a comunica (în orice mod poate) îi va da posibilitatea de a-şi exprima nevoile şi emoţiile şi de a înţelege oamenii şi lumea din jurul său într-un mod care ar putea chiar să-i reducă anxietatea pe termen lung. Fiţi întotdeauna conştienţi de anxietatea şi disconfortul pe care le pot provoca abordările directe de interacţiune. Lăsaţi înţelegerea dvs faţă de aceste sentimente să se reflecte în interacţiuni blânde, non-intruzive, iar când folosiţi o abordare directă, încercaţi să o limitaţi la scurte izbucniri confortabile.

Cum încerci să împarţi spaţiul cu un copil autist?

Înainte de a încerca să interacţionaţi cu copilul dvs la un nivel ce ar putea fi numit “joaca împreună” trebuie să îl faceţi să realizeze că indiferent cât de incomode, neplăcute ar fi sentimentele sale, totuşi împărtăşirea spaţiului chiar şi vreme de câteva secunde poate fi atât de amuzantă şi de benefică, încât ar putea depăşi determinarea lui de a nu vă  lăsa să pătrundeţi în interiorul lui.
Când părinţii conştientizează refuzul copilului de a le permite accesul în spaţiul său (atitudine observabilă în jurul vârstei de 12-18 luni, când ne aşteptăm ca lor să le facă plăcere atenţia comună/împărtășită) noi încercăm să folosim rutine obişnuite:  ne facem vocile să pară extreme de entuziaste, tragem fizic copilul înspre noi, vorbim mai tare (în cazul unei probleme de auz) şi de obicei recurgem la ideea că “poate vrea doar să fie din nou pe cont propriu”. Pe parcurs unele lucruri ar putea să funcţioneze, aşa că le păstrăm- gâdilitul, cântatul- toate părând să producă un răspuns din partea copilului; însă, de obicei nu există nici metodă nici structură în ceea ce facem. Dacă sunteţi suficient de norocoşi pentru a primi un diagnostic timpuriu, atunci înşelegerea mai profundă a motivului pentru care copilul dvs se comportă astfel ar putea să vă fie de folos- dar de unde începeţi?

Comunicarea - Cum creaţi o motivaţie de a comunica?
Observaţi momentele în care copilul dvs este cel mai accesibil şi notaţi-vă când sunt acestea. Ar putea fi atunci când:
-          Este gâdilat;
-          Îi cântaţi;
-          Se dă de-a tumba;
-          Mănâncă ceva ce îi place;
-          Sare  în plasa elastică;
-          Sare în bălţi;
-          Face baie;
-          Este relaxat şi stă în pat.

S-ar putea să nu fie niciuna din cele de mai sus, dar poate fi un moment când el pare receptiv, relaxat şi dornic să vă privească (indiferent cât de iute). Poate chiar să fie un moment pe care nu l-aţi mai observat înainte, cum ar fi mersul cu maşina (călătoriţi alături de el în maşină ca şi pasager şi urmăriţi-i reacţiile faţă de dvs) sau legănatul în scrânciob în parc. De îndată ce aţi bătut în cuie aceste momente, folosiţi-le ca şi perioade în care puteţi intr-adevăr să-i demonstraţi copilului că există o semnificaţie în comunicarea cu alţi oameni, şi anume că poate aduce anumite reconpense, beneficii.
  •     Încurajaţi-vă copilul să vă atingă şi creaţi un răspuns care să i se pară amuzant, interesant. Spre exemplu duceţi-i mâna spre faţa dvs şi scoateţi un sunet „beep-beep” atunci când vă atinge nasul sau scoateţi limba. Răspundeţi în acelaşi fel de fiecare dată pentru ca el să-şi dea seama că acelaşi gest generează acelaşi răspuns. S-ar putea ca el să vrea să repete jocul la nesfârşit. Când se obişnuieşte să facă aceste gesturi, faceţi un nou gest pentru a atinge alte părţi ale feţei dvs. Atigeţi-i faţa şi încurajaţi-l să scoată acelaşi zgomot ca şi dvs. Acesta ar putea fi un bun joc de jucat chiar înainte de a se culca sau când face baie.
  •  Când vă angajaţi într-un joc care îi face plăcere, cum ar fi gâdilirea, opriţi-vă pentru a face o pauză lungă (adesea mai lungă decât vi s-ar părea necesar) şi aşteptaţi până copilul face un gest care să vă indice că vrea să continuie jocul. Acest gest ar putea să fie contactul vizual sau ar putea să vă tragă mâinile înspre el. Ca şi răspuns uitaţi-vă la el şi întrebaţi-l „vrei să ne mai jucăm, nu?” şi continuaţi jocul.
  •     Jocurile „de-a baba oarba”- puneţi-vă o pernuţă sau o eşarfă pe faţă sau ascundeţi-vă după diferite obiecte (o cutie mare sau un tunel de joacă). Creaţi pauze suficient de lungi pentru a construi anticiparea şi pentru a-i da copilului suficient spaţiu pentru a vă arată că vrea să continue joaca.
  •       Strâmbaţi-vă- acoperiţi-vă faţa cu mâinile şi când le îndepartaţi schimbaţi-vă expresia feţei. Încercaţi să purtaţi o pălărie sau să vă pictaţi nasul roşu, cu ruj, pentru a vă determina copilul să vă privească drept în faţă. Încurajaţi contactul vizual înainte de a vă schimba expresia feţei.
  •   Dansul- faceţi paşi de dans pe muzică împreună cu el, apoi opriţi-vă şi luaţi o pauză pentru ca el să vă arate că vrea să se mai joace ( a se vedea capiolul 6 pentru mai multe activităţi de dans/muzicale).
  •      Aruncaţi-i zmeură în palmă/pe burtică- aşteptaţi să facă contact vizual înainte de a face asta din nou.
Daţi-i voie copilului să dicteze câtă vreme vă permite să staţi în spaţiul lui- am observat că în momentul în care am încercat să prelungesc activitatea şi să forţez atenţia fiului meu atunci activitatea respectivă nu a mai prezentat nicio atracţie pentru el. De îndată ce vă obişnuiţi cu modul copilului de a răspunde atunci când încearcă să comunice, căutaţi mai multe modalităţi de a ajunge la el şi creaţi mai multe oportunităţi de interacţiune pentru copil.

Idei de încercat
  • Baloane- simplu şi adesea eficace daţi drumul unui balon să se dezumfle şi să zbârnâie prin cameră. Lăsaţi copilul să anticipeze când veţi face asta spunând „pe locuri…fiţi gata….start!” faceţi o scută pauza înainte de a da drumul balonului , astefl încât copilul să poată anticipa activitatea şi să fie motivat ori să incerce să spună el „start”  ori să facă un gest pentru a vă comunica acest lucru, prin contact vizual, spre exemplu. Magazinele de noutăţi vând adesea articole trase de baloane, spre exemplu maşinuţe sau elicoptere. Acest gen de magazine nu se adresează copiilor foarte mici, însă se merită să le vizitaţi pentru a cumpăra articole pe care copilul dvs cu greu le-ar putea ignora. Nu lăsaţi astfel de articole la îndemâna copiilor, căci s-ar putea să nu fie sigure sau să aibă mici componente cu care copilul s-ar putea îneca- doar joacă supravegheată! Încercaţi să loviţi uşor copilul cu balonul umflat; dacă îi place vreun obiect în mod deodebit desenaţi-l pe suprafaţa balonului sau lipiţi  poza cu acesta pe balon.
  •      Bule- există o mulţime de maşinării/baghete care fac bule. Nu uitaţi să aşteptaţi ca el să facă contact vizual înainte să faceţi mai multe bule. Dacă şi copilul vrea să facă  bule alegeţi ceva uşor de manevrat pentru el (sunt disponibile şi recipiente speciale care nu se varsă). Dacă vreţi să introduceţi jocul cu bule pentru a atrage atenţia copilului şi pentru a construi motivaţia de a comunica, cel mai bine ar fi să controlaţi suflatul bulelor dvs căci altfel jocul s-ar putea transforma în curând într-o activitate solitară. Totuşi, mai încolo aţi putea folosi bulele ca şi recompensă pentru a încerca o activitate mai solicitantă. Încurajarea copilului să sufle pentru a face bule este un exerciţiu bun pentru dezvoltarea muşchilor vorbirii; dacă copilului îi vine greu să sufle încercaţi un dispozitiv de suflat bule/ventilator pe baterie pentru un impact instantaneu (şi uşor de folosit pentru copil). Încercaţi de asemenea baghetele de făcut bule cu ventilatoare/fluiere încorporate. Fiţi atenţi ca sticla cu soluţia pentru bule să nu fie mai interesantă decât bulele în sine. Dacă copilului îi plac mai mult recipientele de acest gen, ascundeţi-le şi daţi-i doar bagheta. Evitaţi să vă faceţi griji din cauza mochetei punând prosoape pe podea astfel încât să nu vă fie distrasă atenţia şi să vă distraţi (pentru furnizori de activităţi cu bule consultaţi paginile de la finalul cărţii).
  •  Pene - unor copii cu autism li se patre extrem de neconfortabilă atingerea uşoară a unei pene; altora (cum ar fi fiul meu) li se pare amuzant să fie gâdilaţi cu pana sau să o foloseacă pentru a-i gâdila pe alţii. Încercaţi să folosiţi penele mari ,viu colorate care se găsesc în magazinele de artizanat. Nu vă lansaţi pur şi simplu cu pana la copilul dvs- mai întâi gâdilaţi ursuleţul, fraţii sau surorile sau chiar pe dvs până când copilul începe să bage de seamă şi abia apoi încercaţi să-l gâdilaţi pe el, lăsând pauze lungi care să-i construiască anticiparea.
Este important să reţineţi că trebuie să facilitaţi stabilirea contactului vizual pentru copil. Staţi în genunchi la nivelul ochilor sau chiar sub nivelul ochilor copilului pentru ca el să nu fie nevoit să se uite în sus la dvs.
  •    Împărtăşiţi activitatea aleasă de copil. Dacă alergă prin cameră scoţând sunete, copiaţi-l. Purtaţi-vă ca şi cum comportamentul lui are un scop şi un sens. Dupa ce-l imitaţi  o vreme, luaţi o pauză şi aşteptaţi reacţia lui. Acordaţi-i suficient spaţiu pentru a reacţiona dacă vrea. Încercaţi să introduceţi unele variaţii şi încurajaţi-l să vă imite.
  •      Dacă ţine o jucărie purtaţi-vă de parcă v-ar arăta-o dvs. Ţineţi-o sus ( fără a i-o lua neapărat din mâini) şi vorbiţi despre ea.
  •       Jucăriile de genul  „Jack din cutie”- aceste jucării de tip „uite-o-nu e” sunt destinate bebeluşilor, dar sunt atractive prin aceea că reprezintă o recompensă instantanee şi sporesc motivaţia prin construirea anticipării. Fiului meu îi plăcea jucăria „broasca din cutie” (făcută de Galt- a se vedea referinţele de la finalul cărţii).
  •      Cutii cu obiecte care atrag atenţia- pentru un uz practic adunaţi într-o cutie stimulente, obiecte atractive pe care să le puteţi folosi. Am dat adesea peste tot felul de lucruşoare ciudate, care păreau să aibă potenţial- unele au dat rezultate, altele nu, însă am sfârşit prin a aduna o cutie cu mici arme secrete. Ţineam această cutie undeva unde fiul meu să nu poată ajunge. Nu era o cutie cu jucării pentru orice scop; în ea se afla o colecţie de lucruşoare ce cuprindea:
·         Un titirez
·         O pană
·          O marionetă
·         Un dispozitiv de făcut bule
·         Un fluier de petrecere
·         Un yoyo
·         O minge care se lipeşte ( o arunci pe un perete şi ea alunecă in jos uşor)
·         O bandă scotch (fiului meu îi plac sunetul)
·         Un delfin magnetic care se roteşte.

Puteţi încerca să ţineţi două articole şi să încurajaţi copilul să arate înspre cel pe care-l doreşte- modelaţi-i mâna pentru a indica o formă dacă e necesar. Pe parcursul zilei înurajaţi acest lucru atunci când el merge să apuce vreun obiect, modelaţi-i mâna intr-o direcţie şi apoi atingeţi obiectul înainte de a i-l da. Consolidaţi gestul spunându-i „arată înspre…(obiectul pe care îl cere)”.

NOTĂ: Fiţi întotdeauna atenţi să nu introduceţi un lucru care să ajungă să-i placă copilului în mod obsesiv pentru că astfel obiectul va deveni mai important decât dvs în interacţune.

Să mergem mai departe

Când aţi identificat un anumit număr de moduri de a accesa atenţia copilului timp de câteva secunde, folosiţi aceste moduri pentru a le asocia cu o altă activitate, cu scopul de a prelungi momentul. În ceea ce faceţi dvs folosiţi ceva ce-i face mare plăcere copilului (spre exemplu gâdilatul) şi astfel îl determinaţi să asocieze această activitate plăcută cu o altă activitate la care el nu ar fi răspuns iniţial- spre exemplu una din următoarele activităţi:
  •                                       cântaţi un comentariu
  •                                                         faceţi un comentariu pe ritmul tobei
  •                folosiţi o rimă pentru o anumită acţiune cu mâna
  •                        mângâiaţi faţa şi marcaţi ochii, nasul
  •                     jucaţi „căluţ-căluţ” folosind un stil mai linştit, mai calm decât datul de-a tumba întru-cât atenţia trebuie să se indrepte spre cântec).
Exemplul de mai jos ilustrează cum se poate face această asociere.

Exemplu individual: Andrew

Lui Andrew, un băieţel de 3 ani, îi plăcea să fie gâdilat, iar părinţilor săi le plăcea să-l gâdile. În tot acest timp el ţipa de plăcere, îi privea drept în faţă, le dădea voie să-l atingă- era „alături de ei”. Când activitatea înceta, Andrew „dispărea” din nou. Era foarte frustrant pentru părinţii lui să ştie că el se putea bucura de împărtăşirea spaţiului, dar acest lucru se limita doar la momentele în care el era gâdilat. Ei nu ştiau cum să facă să depăşească aceste limite şi totuşi erau conştienţi că trebuiau să dezvolte în vreun fel această cale.

La început ei au sporit numărul momentelor de gâdilat sau dat de-a tumba. Ei au trebuit să renunţe la ideea lor că acesta nu era un mod de a interacţiona cu un copil fără autism tot timpul.

Apoi ei au început să asocieze gâdilatul cu o altă activitate- să sufle bule. În timp ce Andrew era gâdilat de mama sa, tatăl începea să facă bule. La început Andrew nu părea să observe, dar treptat a început să privească cu atenţie la bule. Când făcea aceasta mama sa încetinea jocul cu gâdilatul pentru a-i permite să se concentreze asupra bulelor. În timpul acestor activităţi, atenţia lui Andrew trecea repede de la una la alta şi apoi a început să atingă un părinte anume şi căuta să stabilească contact vizual cu acesta în funcţie de activitatea pe care o voia, bule sau gâdilat. Apoi bulele au fost mutate astfel încât să urmeze unui tur de gâdilire (în timp ce Andrew era captivat de bule şi îi făceau mare plăcere). Părinţii lui Andrew şi-au dat seama că el era încă receptiv la bule şi i-a uimit atunci când încerca să le prindă şi când râdea, încercând să spargă bulele. În acest timp mama şi tatăl făceau pauze lungi pentru a-i permite lui Andrew să comunice dacă voia ca jocul să continue sau nu. Ei erau  întotdeauna atenţi la orice gest sau încercare de a vorbi a copilului, şi spuneau „mai multe bule?- da!”. Dacă simţeau că el începea să se retragă din nou în spaţiul lui solitar, ei îl gâdileau din nou răspunzând întotdeauna la comenzile copilului. Dacă el se trăgea de-o parte ei reduceau activitatea treptat. Dacă el răspundea, atunci ei continuau activitatea. Andrew era întotdeauna cel care controla durata activităţii. După câteva săptămâni, Andrew a început să răspundă la bule şi fără să mai fie gâdilat. Acum părinţii lui Andrew aveau o a doua cale de a ajunge la fiul lor. Asociind activităţile noi cu vechile căi (gâdilat şi bule) ei au continuat să obţină rezultate pozitive. Următoarea activitate pe care au ales-o a fost să cânte un comentariu. În timp ce tata făcea bule pe care Andrew să le spargă, mama începea să cânte un comentariu (folosind o melodie familiară, cum ar fi „La mulţi ani”) cu privire la ce se întâmpla. Era ceva de genul:

                „Andrew e pe canapea. Andrew a spart o bulă…Uite, uite ce bulă mare! Andrew a spart o bulă…Tata face bule…Mai multe, mai multe, mai multe. Tata face bule… Sparge-le, sparge-le, sparge-le… O bulă pe geam, o bulă pe podea, uite Andrew, mai multe bule…”

Mama lui Andrew cânta comentariul folosind multe repetiţii şi rime unde era posibil, comentând tot timpul despre ce făcea Andrew în acel moment. I-a luat ceva vreme până ce îi veneau uşor să facă acest lucru, insă curând a descoperit un stil care funcţiona şi era amuzant. Din nou Andrew părea să ignore comentariul şi se concentra doar la bule, dar treptat a început să privească spre mama sa pentru a-i cânta de îndată ce jocul cu bule începea. De îndată ce a fost clar că acele comentarii erau la fel de importante pentru copil ca şi bulele, mama a mers mai departe şi a început să cânte comentarii despre alte lucruri care se întâmplau în timpul zilei; spre exemplu, în timp ce Andrew hoinărea prin cameră ea încerca un cometariu despre ce făcea el:

                „Uită-te pe fereastră, ce poţi vedea? Eu văd o casă, un copac. Atinge perna, atinge podeaua, atige genunchiul mamei .”

Timp de mai multe săptămâni părinţii lui Andrew şi-au format o colecţie de activităţi care nu doar captivau atenţia lui Andrew şi-l determinau să comunice, dar care erau totodată atât de plăcute pentru copil încât el le dădea voie părinţilor să împărtăşească spţiul lui în aceeaşi manieră în care, cu câteva săptămâni înainte doar gâdilatul le permitea să o facă.
Sper că acest exemplu ilustrează faptul că, deşi există doar o activitate la care copilul pare să răspundă, există totuşi moduri de a asocia această activitate cu o nouă activitate, astfel încât aceleaşi sentimente de plăcere îl lasă să prelungească momentele în care reacţionează la atenţia dvs şi crează oportunităţi de comunicare pentru el. 

Majoritatea părinţilor care au participat la sondajul meu au declarat că adesea copii lor erau mai receptivi în timpul jocului de-a tumba şi şi-au dat seama, prin metoda „încercare şi eroare” că există mai multe moduri de a folosi aceste perioade pentru a încuraja interacţiunea; alţi părinţi erau fixaţi pe idei de a merge mai departe, dincolo de aceste perioade. La momentul diagnosticării fiului meu, noi eram conştienţi că el relaţiona cu noi mai bine şi pe mai multe niveluri în timpul acestui tip de joacă; dar nu ştiam deloc cum să folosim acest lucru ca şi o punte către alte activităţi. De îndată ce am descoperit, în cele din urmă cum să asociem aceasta cu noi activităţi, am reuşit să introducem o serie de lucruri ce puteau fi folosite ca şi unelte pentru a-l readuce la noi atunci când părea mai puţin receptiv sau puteau fi folosite ca recompense pentru nişte activităţi mai solicitante, cum ar fi logopedia.

Eu aş spune că este neproductiv şi extrem de epuizant să încerci să captezi atenţia copilului în cele mai multe din orele sale de deşteptare (trezire). În zilele imediat de după diagnosticare intram deseori în panică dacă simţeam că fiul meu se retrăsese din nou în lumea lui. Acum consider că el are nevoie de timp pentru a face exact acest lucru. Dvs vă cunoaşteţi copilul cel mai bine şi puteţi decide cât de intensă/relaxată va fi abordarea dvs şi ce este bine pentru copilul dvs. pe lângă aceste activităţi de încurajare a interacţiunii bazate pe joc puteţi, de asemenea să creaţi oportunităţi de comunicare şi în alte situaţii:

  •  lăsaţi la vedere ceva ce i se pare atrăgător copilului dvs (spre exemplu un biscuite), dar la care să nu poată ajunge sau puneţi acel obiect într-un recipient închis dar transparent. Aşteptaţi să facă un gest înspre dvs şi răspundeţi cu „Tom vrea…biscuitele?Da?”şi apoi daţi-i biscuitele. Aţi putea să vă prefaceţi că aţi crezut că el cere altceva şi astfel încurajaţi-l să spună numele obiectului pe care şi- l doreşte 

  •  creaţi o problemă pentru copil- băgaţi-i mâinile în şosete sau puneţi-i cizmele dvs în picioare. Oferiţi-i o încurajare, un imbold de a comunica faptul că ceva e în neregulă.
De îndată ce aţi descoperit că există unelte pentru a capta atenţia copilului dvs şi că puteţi crea situaţii pentru a-l încuraja să comunice, atunci joaca reală poate să înceapă. Întotdeauna ţineţi cu dinţii de armele dvs secrete- nu se ştie niciodată când s-ar putea să aveţi nevoie de ele!
Text tradus din carte ”Playing, Laughing and Learning with Children on the Autism Spectrum: A Practical Resource of Play Ideas for Parents and Carers” - Julia Moor

duminică, 21 august 2016

”Nu te platesc pentru a te juca cu copilul meu cu autism. Fă lecții cu el!”



”Nu te platesc pentru a te juca cu copilul meu cu autism. Fă lecții cu el!” Este gandul rostit sau nerostit al unor parinti disperați să iși ajute copilul diagnosticat cu autism, in conditiile in care acesta nu a împlinit incă vârsta de 3 ani.

Nu stiu de ce, dar joaca pare sa fie apanajul copiilor tipici, a celor ce stiu să se joace, amuzandu-se sau distrandu-se cu diverse jocuri sau jucării. A te juca în cultura romaneasca înseamnă a pierde timpul cu ceva. ”Da-i copilului ceva sa se joace!” ar putea insemna ”Fă-l sa stea cuminte cumva, sa mai treaca timpul si pentru noi!”.  Imi amintesc si acum amărăciunea unor doamne educatoare ce afirmau ca mulți parinti cu copii neruotipici nu apreciaza munca lor, care este considerata o joacă continua, cu alte cuvine o etapa neînsemnată în viața copilului lor.

In schimb cuvantul ”LECTIE” conține o încărcătură mult mai academica, impregnata de seriozitate, de genul: ”Inveți ceva cu adevarat!”.  

”Sa facem lecții copile!” sună mult mai bine decât ”Hai sa ne jucam prietene!”.

In acest context situația copiilor cu autism se complica extrem de mult, pentru ca de la bun inceput trebuie sa precizam ca, un copil cu autism nu se poate juca, deși ar putea parea ca se joacă cumva. ”Care este jocul preferat al copilului dvs?” este o intrebare ce o pun deseori parintilor, dupa mai multe incercări eșuate de a mă juca cu el. Zeci de răspunsuri le-am primit la fel: ”Se joacă cu masini!”.

Cobor masinile de pe raft si i le dau bucuroasă copilului, să ne jucăm impreuna. Până să ajung la nivelul ochilor lui, încercând să-i prind o privire, el deja smulge o masina din cutie. În imediat momentul următor o răsuceste pe spate, învartindu-i roțile cu interes. Nu as putea spune ca se joacă, pentru că nu o face nici cu entuziasm, nici pentru a se distra împreuna cu cineva, focusul fiind doar pe miscarea produsă de învartitul de roți.

Incerc sa intervin discret, să îi arăt că ne putem juca împreună, eu cu o masină, el cu alta. Eu o pun pe covor, să o plimb încoace și încolo, el continuă să învartă rotile masinii lui, iar si iar, fără să schițeze vreun gest că exist pentru el sau măcar să observe o clipă mișcările disperate ale mâinilor mele,  in incercarea de a ma face văzută acolo. Scot mai multe masini din cutie, și atunci situatia se schimbă, ca prin minune. Pare sa fie interesat de toate deodată si renunță brusc la roți.  Eu, din nou, abia aștept să ne putem jucam împreună. Încerc să imi fac simțită prezența ... în zadar. Aproape regret ca nu sunt o mașina într-o cutie, sa ma pot bucura de toata atentia copilului.

Mai apoi observ ca ia mașinile toate, si le aliniaza. Eu mă apropii de sirul lui de masini. Prezenta mea nu pare sa il disturbe nicidecum. Intelege oare ca am în intenție sa ne jucăm impreuna, mă întreb? Gandurile mele sunt invizibile pentru el. Dar, atunci cand mâna mea atinge o mașină din șirul lui mult prețuit, copilul incepe sa se agite bursc. Îndrăznesc mai mult, și scot o masina pentru mine, lasând acolo, în șir, un gol imens, pe care copilul se grabeste sa îl umple imediat,  pentru a-și stapani anumite stări interioare. 

Vreau să înteleg despre ce trairi e vorba în această situație tensionată! Cum eu ma prefac ca nu inteleg ce vrea, agitația lui se transformă în frică si, mai apoi, în atac de panică sau furie dezlănțuită, fără nici cea mai mică cenzură. Privesc la părinții ingrijorati și înghețați de întreaga situație și observ cum crește si pentru ei nivelul fricii. Aproape mă imploră cu privirea sa dau masina inapoi copilului . Pană sa apuc să procesez ce se întâmplă, copilul mi-o smulge din mână pentru a umple acel gol, din șirul lung de masini. El nu intelege ca eu pot fi o sursa de placere pentru el, ci mă percepe ca un potențial pericol iminent, făcându-l să retrăiască pierderea si suferința generata de separarea de acel obiect.

Acel gol, reprezintă neantul copilului cu autism, un neant cu efect inhibitor asupra jocului. Copilul cu autism simte ca există cu adevarat atunci cand se acroșeaza compulsiv de obiecte tari (masina, cub, tren, autobuz) sau forme moi (stereotipii senzoriale-fluturarul din maini, mersul pe varfuri), obiecte care constituie un invelis de siguranta. În lipsa jocului firesc, intregul set de experiente negative ce un copil obisnuit le-ar manifesta prin jocul dramatic, copilul cu autism le ține în frâu apeland masiv la stereotipii. 

”Acesti copii se afla intr-o stare de disperare făra margini, pentru ca se simt în afara posibilității de ajutor uman” (Frances Tustin-Carapacea Protectoare). Lipsindu-le încrederea fundamentală în oameni și acel sentiment stabil de siguranță, aceștia nu pot realiza gestul de incredere necesar pentru a trece de la suportul si elementele cu efect calmant al obiectelor tari si moi , tangibile (cunoscute sub numele de stereotipii), la increderea acordata transformărilor intangibile, de tipul unor tablouri in minte, imaginilor, amintirilor si gandurilor. In absenta acestor posibilități JOCUL NU POATE INCEPE!

Pentru acesti copii, sentimentul de a fi sustinut strans în îmbrățișarea cuprinzatoare a unei atenții pline de grijă oferite de un adult este inexistent. Ei se agață mereu de forme si obiecte senzoriale neînsufletite (moi sau dure) ca o modalitate de calmare a neliniștilor lor.  In acest caz au nevoie de reziliența ferma a unei fiinte umane ale carei raspunsuri emotionale adecvate si atente să faciliteze defășurarea unor transformari continue în dezvoltarea  psihicului copilului.   Această ființă umană poate fi reprezentată de un psihoterapeut bine pregătit pentru a crea un cadru terapeutic propice acestor copii.

Psihoterapia adecvată naturii autiste a acestor copii, care nu se joaca, ii poate ajuta sa elaboreze experiențe infantile, anterior intolerabile, cum ar fi acea stare fundamentala de absență și pierdere generata de separarea de un obiect de siguranta.  In acest context unii dintre ei ar putea incepe sa se joace. Psihoterapia creaza mediul propice de devoltare psihica a copilului, o dezvoltare ce in stare lui autista este complet intrerupta.  Aceasta întrunește condițiile necesare pentru ca psihoterapeutul sa trezeasca la viata flacara firava a psihicului copilului, înțelegând sursa nesiguranței acestor copii, si oferind o situație în care ei pot incepe sa creeze conexiuni psihice cu un terapeut ce este perceput ca o sursa de placere și confort, mai puternica decat orice alt obiect de siguranta. In acest context jocul devine extrem de important pentru copilul cu autism.

Pentru ca acest lucru sa se intample, separarea copilului de obiectele de siguranță nu se face brusc, sau cu alte cuvinte stereotipiile nu se intrerup pur și simplu!  Terapeutul incepe sa modereze folosirea de catre copil a obiectelor de joaca într-un mod autist/sterotip. In acest proces copiii integreaza sentimente extrem de dureroase, fiind deseori inghețați de spaimă și pietrificați de durere. De aceea, înainte de a modifica modul autist de a se juca cu obiectele,  copiii trebuie sa retrăiască aceste stari de inghte/gol/ neant  alaturi de un terapeut care poate empatiza cu astfel de sentimente, fara a fi inghețat de frică.

Acest lucru se poate intampla numai in conditiile in care ne facem simtită prezența ca terapeuți. Copilul cu autism are o mare nevoie de control si este extrem de dominator, ignorand orice altă dorință a vreunei ființe umane. Nu trebuie sa permitem ”sa fim aruncați la gunoi”, spune Fances Tustin, astfel încât rolul nostru sa fie anulat sau lipsit de sens. Trebuie să mergem înainte și să nu permitem ca increderea noastră să fie submintă de respingerea manifestată de acești copii, față de miscările noastre de deschidere. Ferm dar bland, îi facem să înțeleagă că prezența noastra acolo este una hranitoare. Consecvența si fermitatea terapeutului, ii ajută pe acești copii să conștientizeze continuitatea existenței, astfel încat absența terapeutului să stimuleze acele imagini mentale sau amintiri atat de necesare dezvoltarii unui psihic echilibrat. La nivel profund atasamentul incepe sa se formeze. Toate aceste lucruri nu se intamplă prin magie, ci sunt rezultatul unei munci extrem de grele. Terapeuții foarte afectati de starea tragică a acestor copii devin extrem de ingăduitori cu ei. Acest este cel mai rău lucru ce il pot face. În ciuda faptului că ei cred ca sunt in stare să facă foarte puține lucrurui, acești copii devin, in aceste condiții, extrem de puternici. Ei aleg să nu faca eforturi suplimentare prin lipsă de cooperare. Este nevoie de un terapeut priceput care să il aducă pe copil la”turma experientelor comune”. 

De fapt scopul psihoterapiei este sa il ajutam pe copilul cu autism sa isi traiasca cu adevarat doliul pierderii mașinii din sirul făcut cu atâta perfectiune si meticulozitate. Doliul trebuie trăit, iar golul lasat de lipsa mașinii din acel rând va fi inlocuit treptat cu prezența hranitoare a terapeutului, pe care copilul incepe sa il perceapa cu adevarat ca fiind o sursă de siguranță si confort.  Astfel copilul intelege că există joacă după doliu!

Mai apoi joaca de-a masina in fel si chip inseamna vindecarea trairilor autiste si renuntarea la invârtitul rotilor, atunci cand copilul are cu ce înlocui acel comportament. Astfel a ne juca cu masina inseamnă a încărca, a decărca,  a trage masina, a împinge, a merge pe sosea, a parca, a șofa, a călători etc.  Abia atunci joaca incepe cu adevarat!

O  LECTIE minunata poate fi joaca pentru copilul cu autism! Depinde numai de noi ce fel de lecții oferim acestor copii. Este nevoie de curaj si empatie dar si de o intelege profunda a autismului in esenta lui, pentru a ne juca cu sens! Indrazneste dragă părinte, dragă terapeutule, dragă educatorului sa le oferi asemenea lecții copiilor cu autism. Sunt cu adevarat vindecatoare. 

duminică, 24 aprilie 2016

CONFERINTA MIFNE - Depistarea Precoce și Perspective Clinice în Terapia Copiilor sub 2 Ani cu Tulburari din Spectrul Autist (2-3 Iulie, 2016) IASI, Uiversitatea Alexandru Ioan Cuza


Avem deosebita plăcere sa va invitam la un eveniment unic in Romania, ce aduce in discuție identificarea semnelor timpurii in AUTISM si intervenția intensiva sub vârsta de 2 ANI, a copiilor diagnosticați cu tulburare din spectrul autist.

Poti aduce o contribuție însemnata in comunitatea ta, învățând de la specialiștii Centrului Mifne, lideri mondiali in diagnosticarea precoce a tulburării din spectrul autist si intervenții intensive timpurii.

Esti medic de familie, medic neruropsihiatru, psiholog, psihoterapeut, psihopedagog sau student? Te invitam sa participi la un eveniment de mare interes national. Te vei familiariza cu semnele timpurii ale autismului in PRIMUL AND DE VIATA, vei înțelege cum sa faci diagnosticul diferențial la copiii sub vârsta de 2 ani, vei învață ce înseamna intervenție timpurie prin Tehnica de Joc Reciproc, ce insemna terapia de familie si cat de importanta este psihoterapia alimentației pentru acesti copii. Acestea sunt doar câteva din temele aduse in discutie.

Centrul Mifne ( Mifne insemnad ”Punct de cotitură”, în limba ebraică) este o institutie nonprofit , ce a fost înființat în Israel în 1987 de Dr. Hanna Alonim. Centrul este specializat în diagnosticul timpuriu al autismului și oferă un program de intervenție timpurie copiilor sub vârsta de 2 ani, diagnosticați cu tulburare din spectrul autist. Abordarea Mifne este derivată din teoria atașamentului care pune accentul pe importanța conectării umane. Scopul tratamentului este să ajute copilul să își dezvolte un simț al sinelui, capacitatea de a avea încredere și motivația de a comunicaEste prima și singura instituție de acest gen din lume, care tratează autismul în copilăria timpurie, incluzând întreaga familie, oferind acest serviciu familiilor de pe intregul glob. 

Specialistii centrului Mifne sunt lideri mondiali in ceea ce priveste identificarea semnelor timpurii ale autismului in PRIMUL AN DE VIATA, avand o experienta de cercetare in autism de aproximativ 30 de ani.
Inscrierile au inceput si vor continua pana in data de 1 Iunie!  Va asteptam cu mult entuziasm.

”Fii tu schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume! ”(Mahatma Gandhi)

Fomularul de înscriere si mai multe detalii despre acest eveniment gasiti aici: 

http://www.psycabinet.ro/index.php

https://www.facebook.com/events/1231536790208163/

sâmbătă, 17 octombrie 2015

Adlerian Approach and The Holistic Perspective in AUTISM

    Interviu : Vesna Pfeiffer, Dostopno.si at RTVSLO, Slovenija

http://www.rtvslo.si/dostopno/clanki/145

          
What is Adlerian psychotherapy/Adlerian approach?

Individual Psychology of Alfred Adler is a theory of bio-psycho-social-spiritual personality. The name of the individual psychology refers to each person like an indivisible whole. Each person is an individual who function as a whole human being. Adler focuses on the interrelationships between people. A fundamental aspect of Adlerian psychotherapy is the concept of holism as essential principle. Adlerian’s focus is behavior oriented for a particular purpose, as it would be a psychological destination. The Adlerians underscores how important is to understand the "movement" of a person in the world, usually from “minus” to “plus”. The self-feeling is a function of identification with others. Adler says that each person's primary need is to belong, to have a place in the community. For the little child this community is the family. The fundamental need to "belong" connects people to each other. Children's beliefs about this need are crucial for later development. If a child believes he has a place which he belongs in like his family, he will endeavor to contribute to the welfare of the family and then to the community. The child who grows up in Adlerian principles is a child who feels equal in his family. On the other hand, a child who does not consider himself worthy deploys enough energy to find a place in the world and less to help others.

R. Dreikurs says if the child has doubts that he “has a place in the world” and he belongs, the striving to prove that he belongs turns into an unattainable goal. Children with autism do not feel they have a place and they can’t identify with others, to contribute to the world. Therefore their purpose is always to avoid connection and cooperation with others. The therapeutic role at the beginning is to help them to connect, to delimit theirs space/place and give them a sense of belonging. Another concept of Adlerian theory is social interest defined as concern for the good of others. This feeling is innate also for child with autism, only that the early personal experiences and his subjective assessment make the child with autism to believe that he can’t help the others. So he chooses to live life in isolation as a defense mechanism.

Before contribute for others the children with autism need to identify with the group to which they belong. To develop this potential autistic child needs trust, cooperation, and respect, equality, making joint decisions and taking the logical consequences of their own actions. In Adlerian theory every individual who is born has three essential characteristics: a type of intelligence, creativity and social interest. The child with autism needs a fertile ground to develop their innate intelligence type, needs to learn how to make decisions, respecting his free will and thus he will become creative and will knows how to solve problems. And also he needs to learn how to contribute to his own good and to the others.

Adler says that people do not like to feel inferior. Children with autism have a very low self-esteem due to feelings of inferiority felt after countless attempts to face the world, and countless failures. Therefore the tendency is to compensate inferiority of manifesting certain superiority to the world. For example he ignores the wishes of others people, or uses them just to satisfy an interest. In their private logic (another Adlerian concept) humans beings are hard to understand, intangible for autistic child. Adler also speaks about common sense, that people follow their own goals and ideals, taking into consideration the needs of the whole to which they belong. Well, children with autism need to be grounded in a reality where personal wishes are taken into account as long as they will take into account the needs of the group which they belongs. In this case the limits imposed of family and the needs of society are meant to educate his self-discipline.

Adler talks also about emotions as having a fundamental role that directs the behavior of the individual to a particular purpose. If a child with autism feels to be moving toward success, it will have positive feelings, and if he feels he is useful, he will feel hopeless: "I am not good for anything".


2. How holistic approach understands autism or how can we see autistic symptoms through holistic perspective?

Holistic approach is a vast and complex concept, just as complex it is autism in its essence. Our center promotes the idea of holism, considering a fundamental aspect that characterizes children with autism namely exaggerated individualism and focusing on details, eliminating the fundamental context issues at a time when they are absolutely necessary to constitute a whole. Primordial autistic child psychotherapy is CONNECTION. Records show that at the beginning there is not ME and YOU in autistic disorder. Interdependence between “Me” and “You” is the first step to discovering the entire called “Us”. “Me and You” means o functional connection, in order to understand how we move through the world. At this point, the therapist becomes a model for the child, a whole human being!

The human brain is based on complex series of connections that form synapses to transmit information. For children with autism, one of the key issues could be the lack of "cleansing" of connections. A new research has confirmed that, in children with autism, there is an abundance of synapses in the brain too. The children’s brain with autism has several connections than to typical children's brains. Furthermore, the brain impaired in social behavior is characterized by a hyper-connectivity of neurons. The play room is the space adjustment and synaptic integration that is a "blend into a whole" and generate a response from a stimulus, is a place where therapeutic process teaches the child about prioritizing and encouraging synaptic cleaning.

In the holistic approach the symptoms are considered clause in healing. So symptoms are the only way of autistic child to communicate. Our intervention interpret them in psychotherapeutic terms: for example walking peaks can be interpreted as "I need to be above you, I feel inferior", ordering of objects "I need to be secure", lack of eye contact can mean "I don’t trust you” or “I do not feel equal with you" etc. Understanding autistic symptoms and interpreting nonverbal behavior are very important at the beginning. Symptoms are a barometer for measuring the effectiveness of the therapeutic process.

As you know autistic child sees the world in puzzle pieces. He sees only a part of a whole, and seems to be always concerned about the details. Well we know that the puzzle is the favorite activity of autistic children. I wondered what would be the need behind this behavior. What gives us this symptom? A fundamental need to see the whole of the picture, to see the meaning, purpose. Imagine life through the eyes of child with autism as a sentence in which the order of the words is random, meaningless. Then, if you discern the meaning of each word and organize them, the sentence seems to have significance, sending a message. Or imagine some puzzle pieces thrown on the floor. They need to be assembled piece by piece to form a whole and to gain a meaning.

Word holism defines that “the whole is more than the sum of its parts”. This often includes the view that systems function as a whole and that their functioning cannot be fully understood just in terms of their component parts. Many times playing a game, the child with autism takes one piece and goes away to auto stimuli. For him is difficult to understand that the piece belongs and connect with others pieces to make a game with significance. So if your child sees pieces of a whole his primordial need is to emphasis the whole of everything: the game as a whole with significance and structure, a day in his life as a whole, the family as a whole, etc.

In holistic approach we treat the autistic child as part of a whole called family. Therefore, the family becomes the main beneficiary of our center. In working with the family is necessary to consider the good of each group member. Only like this way we can speak of a functional family. We cannot treat the child without taking into account the context in which he lives. Therapy room is so organized that take in consideration all areas of child development: personal autonomy, language and communication, motor development, emotional development, cognitive development, sensory integration etc.

When a child with autism can look at himself in the mirror and can talk about himself as a whole person, we believe that the therapeutic process has ended.

By Sinziana Burcea, aprilie 2015 
Interviu : Vesna Pfeiffer
Dostopno.si at RTVSLO
Slovenia 

joi, 30 aprilie 2015

" Autismul este oglinda vremurilor in care traim", Interviu cu jurnalista Teja Kralj , Nedeljski Dnevnik, Slovenia

Why did you decide to work with kids with autism and their families? What was your inspiration?
Autism chose me! When I met the first child with autistic symptoms in 2002, I felt somehow overwhelmed by the situation. Any attempt of establishing a connection to the child was doomed to failure from the very beginning.  I felt a terrible pain inside my soul not being able to help him. In working with the family I was inspired by Mifne Approach in 2006. Mifne Experience gave me strength, understanding, courage to co-exist with autism every day.

How did your autism career start and where are you now?
I started working as a school speech therapist in 2001, after this as a psychologist at a rehabilitation center for children with disabilities. Since 2008 I am active as clinical psychologist and adlerian psychotherapist in my own private practice office. We are a team of very enthusiastic adlerian therapists. Along with these people work with autistic children has become fascinating.

Why do you emphasize the importance of an early treatment of the kids with autism? What does it include, what does it mean etc.?
It's about brain plasticity and neuronal connections. Functional changes in the brain occur mostly when we learn new things and memorize new information. These changes in neuronal connections are what scientists call neuroplasticity. In the early years, the brain of the autistic child is growing rapidly and is very malleable. This includes a minimum of 4 hours of play therapy every day. Games are chosen based on the psychological and not chronological age of the child, and are tailored to the needs of the child.

What are the first signs of autism and how can the parents alone diagnose their autism child as soon as possible? What is the child’s age at which we can be almost sure that they are children with autism? 
Between 2 and 3 years autistic manifestations intensifies. At three years, the symptoms are obvious, but therapy should be started before 3 years, even before 2 years old. In the first year of life the child does not respond to the mother's voice, does not respond when called by name, eye contact is low, do not point with fingers or do not babbles, social smile is missing and is not responsible to the stimuli transmitted by others, does not follow visual objects and has no joint attention, often have repetitive movements or repetitive game. After a year the child has repetitive speech, does not pronounce any word to 16 months, does not imitate, is not form sentences with two words up to 24 months, is losing speech acquisitions , manifest lack of interest in things indicated by adults; has no intention to respond when help is required.

Till what age of the children it is still appropriate to start with intensive therapies? Is it worth trying even when children are older? Probably better ever than never.
I think it's never too late. Extraordinary results were obtained with the children on whom we intervened until the age of 4-5 years.

How does your program looks like (etc. 4 week program) that you offer and what is the purpose of it? What are the most frequent obstacles that parent run into when coming back home?
Autism steals the most important right of the child, namely the play. The early intensive program is a complex thought in a holistic manner, which takes into account the two fundamental problems of children with autism: attachment disorder and sensory integration disorder. The first 4 weeks of intensive intervention are addressed equally to parents and children with autism. The goal of intervention is to obtain child connection and cooperation. Game sessions are designed so that the child with autism to see the game in all its complexity. In the 4 weeks parents can see their child’s play sessions and gain a deeper understanding of how they can cope with the child. Parents are the most motivated people to help their child. Coming back home parents often face discouragement, lack of creativity, lack of inspiration, low energy and sometimes depression.

What previous theories inspire you, what have your experience been so far with intensive therapies for children with autism and their families?
Adlerian theory inspired me much because I learned how to interpret the autistic symptoms. Also Fances Tustin's books and those written by William Stillman. But what most inspired me was the child with autism itself. From him I learned everything I know today about autism in thousands of hours I spent with him in the therapy room. I have come so far that I “touched” the autistic child soul. Therapy results depend very much on the mental configuration of the parents and the therapists, but also projecting the right goals in therapy. We worked with 48 families with children aged between 18 months and 5 years. A number of 17 children of these families went out the therapeutic program and are integrated in every aspects of everyday life.

What is the parent role during the therapy process?
The role of parents is crucial in the recovery process. Basically without their involvement the change could not take place. Children with autism force you to live their life, parents learn how to make their own point of view related to the child.

Where are the advantages of the “play therapies” and why it is so unique (?) in comparison to other approaches?
The only way a small child can learn about the world is through play. The game develops thinking, creativity and imagination. Playing help the child to make friends. The game is a stolen universe of a child with autism.

How do you see autism and people with autism?
Autism is occupying much time in my life and during this time I feel great joy, but I am also suffering. In the therapy room with autism I have learned to think in an autistic way,  in order to connect with the child and understand better his world. I see autism as a balance with two cymbals and a child stuck between two worlds: in one of cymbals is our world (which the child perceives as frightening, without control) and second cymbal is autistic world (where the child feel safe and has control). Therapist / parent are one who tips the balance. As our world is safer for autistic child, the more the child will open to this world.

Is autism something that is always just bad? How is the rise of people with autism going to affect our social life? What will it bring?
Looking holistically, autism makes a big difference in the world, stopping humanity from a nonsense evolution. Autism is a mirror of our world. We are social beings and we need to understand that human mutual aid is essential. Each family raising a child with autism changed its value system. Autism in my life was a blessing when I accepted it as a profound lesson of life. Autism must not be repaired, but understood in its depths. It has a deep meaning and a message for humanity.

What is your message to the parents with children with autism and to all the autists?
I would tell them to never give up to the pressures made by a frightening diagnosis, because there is much hope in this process. I would say they are parents elected to bring a change in the world. I respect and also honor all their attempts to provide a better life for their child. I thank people with autism for how they awaken humanity within us and how they gather people around them as a "neural network" which is increasingly functional.

Why should all the people accept autists as they are and how will they help them when including them into their own environment (kids and adults)?
People reject anything that does not know or are not familiar. Autism is a way of being, but it can be shaped primarily by acceptance. Accepting autism means to be willing to know the person behind the label called autism. People may provide support for autistic child and his family, only in the way the family requires. Finally I would say that families with children with autism do not need advice or pity. They do very well with their child as long as they feel compassion, tolerance and acceptance from of all of us.

Teja Kralj

Nedeljski Dnevnik
Slovenia 

Aprilie 2015 

sâmbătă, 17 ianuarie 2015

Probleme de familie - Cand relatia de cuplu sta sa se destrame



1. Cat de des se adreseaza cuplurile terapeutului care i-ar putea ajuta sa treaca peste o perioada proasta din viata de familie.

In ultimii ani oamenii par mai deschisi  la ideea de a consulta un psiholog specialist in situatii de  criza, iar numarul cuplurilor ce trec pragul cabinetelor psihologice este in crestere. Cu toate acestea  frecventa este inca foarte mica in comparatie cu befeciciile ce le-ar putea avea un cuplu, facand acest demers  terapeutic. Psihoterapeutul nu este “un judecator” care imparte dreptatea. Multi cred ca vizita la psiholog insemna ca unul din parteneri sa arate cu degetul catre cel “vinovat”, cerandu-I psihologului sa il repare.  Sau ca intr-o singura sedinta de terapie se poate rezolva totul.  Terapia de cuplu inseamna definirea asteptarilor fiecarui membru de la relatia de cuplu, constientizarea modului in care a crescut fiecare in caminul sau familial , a modului in care a perceput relatia de cuplu a parintilor in trecut si totodata  identificarea aspectelor specifice ce fac relatia acutala de cuplu sa fie unica.  Terapeutul faciliteaza o alta perspectiva de a privi propria relatie de cuplu prin lentilele experientelor din trecut, oferind posibilitatea fiecarui membru al cuplului sa il inteleaga mai bine pe cel aflat in suferinta  intr-o situatie data , existand un schimb de cuvinte care sa imbunatateasca stilul de comunicare dar si un schimb emotional mai profund.

2. Care este cea mai grava problema cu care se confrunta  familia secolului XXI?

Familia este expresia iubirii dintre doi oameni si totodata fundamental societatii in care traim. Societatea contemporana aduce cu sine schimbari majore in ceea ce priveste echilibrul si stabilitatea familiilor. Plecarea la lucru in strainatate a unuia sau ambilor soti, somajul si saracia, goana dupa castig imediat, slabirea vietii spirituale a familiei, alcoolism si alte dependente, concubinajul si familiile monoparentale, convieturirea familiilor tinere in spatii neadecvate cu parinti, unchi, etc, sunt doar cateva probleme cu care se confrunta familia secolului XXI. Si personal mai consider o problema grava atunci cand viata este traita impreuna, lipsita de un sens al existentei. Intrebari fundamentale precum “De ce a aparut acest om in viata mea? Ce lectie de viata am nevoie sa invat de la el?” “Care este sensul existeneti mele impreuna cu el?” transforma relatia de cuplu intr-o existenta cu mai mult sens.

3. Unde trebuie sa stie un cuplu ca trebuie sa puna punct si sa o ia de la capat, unde credeti ca se termina dragostea si incepe lupta pentru putere intr-un cuplu.

Multi dintre noi ne-am imaginat la un moment dat casatoria ca fiind un izvor nesecat de belsug, dragoste si vise implinite. Ei bine relatia de cuplu este la inceput “o cutie goala” in care fiecare membru al cuplului va pune iubire, incredere, speranta, curaj, vise, etc. Ca sa poti gusta pe deplin satisfactia de a fi in cuplu, este absolut necesar sa ai grija mereu sa umpli cutia.   Comporamentele neadecvate ce ar putea aparea la un moment dat in cuplu sunt: lupta pentru putere, razbunarea, atragerea atentiei si descurajarea.  Radacinile acestor comportamente sunt undeva in copilaria mica, acolo unde am invatat ca pentru a fi iubiti si pretuiti trebuie sa facem ceva, sau am invatat ca poti conta pentru celalalt doar daca atragi atentia din greu, sau am fost atat de raniti incat am simtit nevoia sa ne rabunam uneori, sau ne-am simtit atata de slabi incat am invatat ca e important sa lupti pentru putere. Ne intrebam de ce anume are nevoie un cuplu pentru a reusi in viata? Atunci cand iubirea paleste exista cele 4 C-uri cruciale (Betty Lou Bettner) care vor mentine viu focul dragostei: conectarea cu partenerul de cuplu (fiecare membru al cuplului are nevoie sa simta ca apartine si ca este in siguranta),  capabilitatea in relatia de cuplu (parteneri in calatoria vietii , cei doi au nevoie sa simta ca sunt  capabili si ca pot contribui impreuna), contarea in relatia de cuplu (fiecare membru al cuplului are nevoie sa se simta semnificativ simtind ca poate poate face diferenta), curajul in relatia de cuplu (amandoi trebuie sa creada ca pot face fata incercarilor vietii). Cand unul  sau mai multi din cei 4 C are de suferit, nevoia de a schimba ceva in relatia de cuplu devine stringenta. Atunci cand cei 4 C nu sunt deloc satisfacuti in relatia de cuplu, acesta este momentul in care se poate pune punct relatiei si fiecare poate alege un alt drum.

4. Cum se rasfrang problemele parintilor asupra copiilor atunci cand o familie da semne sau chiar se destrama?

Aceasta intrebare imi trezeste sentimente aparte pentru ca deseori evaluez si consiliez copii si familii in situatii de divort. Multi dintre copii devin victime ale esecului parintilor, fara ca ei sa fi avut de ales. Pe langa faptul ca experimenteaza un mare soc ,  uneori se simt vinovati pentru destramarea cuplului imaginandu-si ca problememe familiale au aparut odata cu nasterea lor. Mai apoi devin niste unelte folosite de cei doi  parinti in lupta lor de putere sau razbunare. Sa ii pui sa aleaga intre cei doi parinti este cel mai cumplit lucru cu putiinta. El nu si-au dorit aceasta viata si isi iubesc neconditionat ambii parinti. Marturiile copiilor ce au trecut prin acest proces de separare sunt cutremuratoare: “este ca si cum inima mea a fost rupta in doua pentru totdeauna”. Nevindecata, aceasta rana  poate avea repercursiuni negative in viitoarea lor relatie de cuplu. Odata m-a impresionat un copil care, evaluat fiind, a raspuns la una din fabule in felul urmator : “copilul va zbura exact la jumatatea distantei dintre cei doi parinti”. Nevoia de a afla adevarul si grija de a nu supara nici unul dintre parinti devin scopuri existentiale pentru acesti copii. Iubirea neconditioanata, increderea,  comunicarea adevarului intr-o forma usor accesibila copilului, cooperarea celor doi parinti , chiar si dupa separare, intelepciunea lor, sunt doar cateva ingredinete care pot face viata copilului mai usoara.

5. Sunt preocupati moldovenii de sanatatea lor sufleteasca?


Moldova este un loc plin de spirtualitate, greu incercat de-a lungul secolelor. Simt sa spun ca Moldova este un loc in care oamenii sunt conectati cu ei insisi. In ei vietuieste inca umanitatea, rara intalnita in zilele noastre. Moldovenii stiu sa si planga dar sa si rada. Ei stiu sa aiba grija de sufletul lor fiind hatri si traditionalisti. . Multi dintre moldoveni gasesc echilibrul in rugaciune. 

http://www.ziarulevenimentul.ro/stiri/interviu/care-sunt-cele-mai-mari-greseli-intr-o-relatie--183131.html

 Interviu de Ingrid Ciofoaia, Evenimentul Regional al Moldovei, 16.07.2014