duminică, 9 decembrie 2018

Abilitatea de a CONȚINE în abordarea copilului cu autism (Guy Shahar, UK, Transforming Autism)



Conceptul de conținere, fără îndoială este cel mai important concept pe care l-am întâlnit pentru sprijinul copiilor cu autism. L-am folosit în mod extins în transformarea calității vieții fiului meu și este esențial pentru modul în care lucrăm cu familiile pentru a produce transformări similare.

Ce este conținerea?
În esență, idea de conținere constă în crearea unui mediu în jurul unui copil cu autism (sau în jurul oricui), pentru a-i oferi acel sentiment de siguranță și securitate. Anxietatea este atât de răspândită în autism, reprezentând de multe ori cauza primară a dificultăților cu care se confruntă copiii cu autism. Atunci când axietatea este consistent ținuta în frâu printr-o abordare bazată pe conținere, atunci copilul are șansa de a crește și de a arăta ceea ce este cu adevărat în interiorul lui.

Am scris în mai multe postări despre natura acestei anxietati și de unde provine (poate cea mai clară descriere este în articolul ” Ce este Autismul, într-adevăr?” https://transformingautism.org/what-is-autism/) și va fi o componentă cheie a discuției mele din cadrul TEDx, luna viitoare. Am devenit convins că, la rădăcină, condiția autistă nu este una de o dificultate inerentă, ci una în sens idealist, bazată pe blândețe (în cel mai bun sens posibil), sensibilitate și bunăvoință. "Dificultățile" și "simptomele" pe care le observăm la copiii cu autism rezultă din sensibilitatea lor acută față de asprimea lumii din jurul lor și se accenuează  prin felul în care ne comportăm în mod automat unul față de altul și față de ei (aspecte comportamentale ce nu sunt notabile pentru noi, dar pe care copiii cu autism le percep diferit). Dacă am fi trăit întotdeauna într-o lume care, în mod similar, ar fi fost greu de suportat pentru noi, am fi recurs și noi la astfel de strategii de coping.

Conținerea este o modalitate de a oferi copilului cu autism un mediu care să corespundă așteptărilor și nevoilor profunde ale acestuia; unde se poate simți în siguranță și protejat de suprasolicitarea senzorială constantă și, chiar mai important, protejat de riscul constant de a experimenta experiențe negative, arbitrare și nejustificate emoțional, pe care nici măcar nu le remarcăm, dar care pot fi devastatoare pentru el.

Odată eliberați de acești factori destabilizatori și conținuți de un mediu în care se simt în siguranță și control, există o șansă reală pentru copiii cu autism să-și consolideze puterile și să continue cu dezvoltarea lor cognitivă, socială și emoțională, ceea ce este imposibil atunci când sunt agresați în mod constant de excesul de stimuli senzoriali și influențe sociale mai puțin prietenoase, care îi pot scoate atât de ușor din zona de echilibru, încât trebuie să-și canalizeze toate resursele pentru a gestiona stimulii, mai degrabă decât pentru a-i procesa.

Am învățat să facem acest lucru împreună cu fiul nostru când am vizitat Centrul Mifne pentru tratamentul timpuriu al autismului, care s-a dovedit a fi punctul de cotitură al vieții familiei noastre. O parte din crearea acestui mediu a fost într-o cameră special amenajată, unde putea să se joace unu-la-unu cu câte un terapeut, pentru aproximativ 6 ore în fiecare zi. Această organizare avea rolul de a crea o experiență absolut pozitivă pentru el și de a-i oferi spațiu pentru a-și dezvolta interesul natural de a explora împrejurimile - incluzând, în cele din urmă, mediul său social - și permițându-i să se angajeze în relație cu scopul  de a crește.

În cele din urmă, copilul și-a consolidat resursele și forța interioară, astfel încât a reușit să se aventureze în afara acestui mediu protejat pentru perioade de timp îndelungate, revenind la acesta în mod regulat pentru a se reîncărca, până când nu a mai fost nevoie de un astfel de mediu formal protejat, în momente de dificultate.

Cu toate acestea, conținerea poate avea loc numai dacă părinții / îngrijitorii creaza acel sentiment de siguranță și control pe care îl simte copilul în camerra de terapie, permanent în tot restul vieții - ca un factor constant liniștitor. În esență, mesajul pe care conținerea îl oferă copiilor cu autism este "Totul va fi bine!". Ei sunt asigurați că sunt înțeleși și că adultul știe cum să aibă grijă de ei și că nevoile lor vor fi protejate. Pot avea încredere în noi. Desigur, acest lucru se poate întâmpla numai dacă adultul poate face față acestor provocări și, de fapt, poartă în sine această convingere că nu este nimic pentru care sa existe atâtea griji și că totul poate fi sub control. Copilul va absorbi fără  efort această convingere și va fi liniștit cu ea.

Cui se adresează acest principiu al conținerii?
În timp ce conținerea este deosebit de importantă atunci când lucrăm cu copiii cu autism, este de fapt o nevoie de bază și centrală pe care o avem cu toții. Nici unul dintre noi nu poate funcționa, la maximum, dacă ne simțim copleșiți de lumini strălucitoare sau de zgomote puternice sau dacă simțim că nu suntem apreciați sau dacă ne temem că am putea fi tratați în mod arbitrar sau dacă ne simțim înconjurați de ceea ce ce pentru noi înseamnă a fi negativitate, agresiune și nedreptate. Oricine se află într-o astfel de situație va funcționa la un nivel departe de cel mai bun și va dezvolta în cele din urmă comportamente neobișnuite ca mijloc de a încerca să facă față situației. Dacă acea persoană este suficient de norocoasă pentru a fi asigurată, în mod convingător, că totul va fi bine și că anxietatea va avea șansa de a se retrage, atunci ea va putea începe să se folosească de resursele interioare pentru a se calma pe sine și pentru a începe să își observe adevăratul potențial. Numai in acest mod persoana s-ar putea simți eliberată de  îngrijorarea ce o ținea mereu în priză, în încercarea de a anticipa ce urmează să se întâmple.

Din cauza prezenței anxietății în tulburarea autistă, conținând un copil cu autism este cel mai valoros și cel mai puternic lucru pe care îl putem face pentru el. Dar persoana care îl conține trebuie, de asemenea, să fie conținută - altfel nu va reuși să gestioneze această sarcină.

Când am ajuns pentru prima oară la Centrul Mifne, cei doi seniori terapeuți mai în vârstă au venit imediat să ne viziteze în casa în care am fost cazați și ne-au oferit cea mai caldă întâmpinare pe care ne-am fi putut-o imagina vreodată. Pe parcursul șederii noastre acolo, s-au întors pentru a se asigura că ne simțitm confortabil. Fiecare din noi am avut ocazia să reflectăm la noi înșine și am avut timp pentru cuplu. În mijlocul programului de terapie, în timp ce ne tratatu fiul, am avut o zi libera, doar pentru noi doi.  Sunt sigur că ideea de baza a fost ca dacă nu ne simțeam relaxați și nu avem grija de noi, nu am fi putut să proiectăm un sentiment de liniște și siguranță pentru fiul nostru.

Era imposibil să proiectăm și să promovăm un sentiment de calm și liniște dacă eram epuizați, fugăriți, plini de stres și emoții nesănătoase. Aceasta era o provocare. Nu aveam pe nimeni care să îngrijească de noi așa cum o faceau acești terapeuți, în viața de zi cu zi, iar cerințele vieții cu un copil cu autism sunt uriașe. În plus, majoritatea dintre noi părinții am avut experiența de simți cum ne crește nivelul anxietății, vizitând sistemul medical in vederea punerii diagnosticului și restul. Din nu se știe care motiv, "sistemul" nu este înființat cu gândul să ne conțină pe noi părinții, să ne dea asigurări că totul va fi bine. În nici un caz nu prioritiează acest lucru. Așa s-a născut proiectul nostru ”Transforming Autism”, cu scopul de a produce această schimbare, dar, în prezent, asta avem.

Așadar, trebuie să ne conținem unul pe celălalt - să ne respectăm și să ne valorizăm când ne întâlnim în grupuri, să împărtășim ceea ce am învățat și să găsim modalități de a ne liniști și de a ne da speranțe și inspirații pozitive. Dacă avem parteneri, ispita este să descarcăm pe soț/soție tot stresul acumulat, în absența oricărei alte ieșiri. Acest lucru este de înțeles. Cu toate acestea, acest lucru are și consecințe și poate conduce la mult mai mult stres pe termen scurt, mediu și lung, contribuind la creșterea sentimentului nedreptății față de celălalt și apoi ne trezim într-un cerc vicios al negativității, pe care îl vom transmite în mod automat și inconștient copiilor noștri. Se poate întâmpla atât de ușor atunci când viața este atât de solicitantă și nu este surprinzător faptul că rata de divorț în rândul părinților copiilor cu autism este atât de mare.

Ar fi o investiție mult mai bună, încercând să gestionăm situația, să ne ajutăm reciproc ca parteneri adevărați în acest proces - să depunem eforturi pentru a arăta aprecierea unul pentru celălalt și pentru a lua cele mai bune decizii pentru noi înșine. Acel comportament negativ ce ar părea nedrept, atacându-l pe celălalt, nu poate fi acceptabil pentru noi (nu este ceea ce dorim să fim, indiferent de frustrările noastre) și ar trebui să îl stopăm, alegând în schimb să îl susținem în mod conștient pe celălalt, astfel încât partenerul să poată face același lucru în mod reciproc. Dacă putem ajunge la un acord bilateral, oferind si primind  sprijin și toleranță,  mai ales atunci când ne vom abate în mod inevitabil de la regulă, acest lucru ar putea deveni cel mai puternic lucru din toate. Ar putea face ca propria noastra viață sa fie mai ușoară și mai pozitivă și ne-ar da energia, forța și resursele interne suplimentare pentru a rămâne pozitivi și mai puțin anxioși atunci cand suntem cu copiii nostri.

Și apoi cum vom folosi noua condiție pentru a ne ajuta copilul?
Am fost atât de norocoși că am avut ocazia să învățăm principii eficiente de conținere în modul în care ne trăim viețile noastre și mai ales în interacțiunile noastre cu fiul nostru. În esență, acest lucru înseamnă să avem în noi înșine convingerea că orice se întâmplă, totul va fi bine. Oricât de dificilă ar părea orice situație, vom fi capabili să îi facem față și copilul va ieși din ea cu bine. Aceasta înseamnă încredere în noi înșine, încredere în el și încredere în viață în general. În mod evident, acest lucru nu poate fi falsificat. Trebuia să fim autentici.

Devenim mai autentici cu fiecare implementare reușită. Este adesea vorba doar de o reamintire pentru noi înșine să ne întoarcem la ceea ce de fapt știm deja, adânc în interiorul nostru, și ceea ce am decis pentru copilul nostru. Trebuie să ne întoarcem la starea în care eram în acel moment de claritate când am luat această decizie. Foarte curând, copilul va absorbi această stare, ce îl calmează. Nu mai este nevoie să se îngrijoreze, atâta timp cât vede că părinții lui știu ce fac și nu sunt îngrijorați.  Înainte de a dobândi această stare, copilul abosrbea starea noastă în care eram pierduți în propria noastră incertitudine și frică de ceea ce urma să se întâmple  și  cum anume o să-l afecteze acel lucru pe copilul nostru.

Cum învățăm să implementăm acest lucru?
Este un obiectiv cheie al proiectului ”Transforming Autism” de a crește gradul de conștientizare a principiului conținerii, astfel încât acesta să devină recunoscut ca o strategie primară în sprijinirea copiilor autism și îmbunătățirea calității vieții acestora. Și o parte esențială a acestui obiectiv este de a sprijini părinții și îngrijitorii să-l înțeleagă și să-l folosească.

Ca punct de plecare, cartea "Transforming Autism" conține o discuție foarte amplă despre conținere și modul în care poate fi implementat acest principiu  pentru a îmbunătăți dramatic viața copiilor cu autism. Descrie în detaliu modul în care am învățat să îl punem în aplicare și oferă multe exemple reale despre modul în care l-am folosit și despre modul în care am depășit dificultățile inițiale pe care le-am avut în aplicarea acestuia și menținerea încrederii în el,  deoarece eram atât de obișnuiti să gândim că totul va merge rău. Mai mulți părinți cititori au atras atenția asupra faptului ca o simplă citire a acestei cărți a făcut diferența cu privire la capacitatea lor de a-și susține copiii cu autism.

Dincolo de asta, oferim consultații părinților pentru a-i ajuta să aprofundeze aplicarea acestui principiu în viața cotidiană. Din nefericire, aceste întâlniri trebuie în prezent să fie percepute la prețul total, dar, pe măsură ce ajungem la statutul de organizație de caritate- sperăm că până la sfârșitul anului - să putem aloca și aplica fonduri, sperând să  subvenționăm  aceste ședințe pentru familiile cu venituri mici.

Ne dorim să extindem gama noastră de servicii în acest scop anul viitor, incluzând terapeuți profesioniști în echipa mobilă la domiciliu sau la școală pentru a crea și ajuta părinții și școlile să supervizeze un program bazat pe principiul de conținere pentru a scoate la iveala ce e mai bun din copiii lor. Ar putea dura ceva timp ca noi să ajungem acolo, dar acesta este scopul.

Și odată ce am învățat principiul de conținere și cum să transformăm viețile copiilor noștri în baza lui, de ce să ne oprim acolo? Cu cât practicam mai mult conținerea pe cât mai mulți oameni întrând mai ușor în  contact, cu atât mai mult vom crea o lume în care să trăim cu toții la întregul nostru potențial și să avem o viață mult mai fericită și mai împlinită. Și asta nu poate fi decât un lucru bun!

Guy Shahar, UK, Transforming Autism

Text tradus și adaptat de Sînziana Burcea

luni, 25 iunie 2018

Intelegerea comportamentului copilulului cu autism in termenii sinelui

Copilul cu autism vazut prin „lentilele” unui Atasament Incomplet
                                                                            
Ce este un ATASAMENT INCOMPLET si ce arata? Trebuie doar sã privesti  la orice copil, adolescent sau adult diagnosticat cu tulburare din spectrul autist  pentru a raspunde la aceastã intrebare. Comportamentele acestor persoane par a fi confuze si fara sens pentru noi. Nu exista doua persoane cu autism similare in manifestari sau cu comportamente identice. Dacã vom privi autismul din perspectiva unui Atasament Incomplet (sau a unei tulburari de atasament) atunci vom intelege intarzierile in dezvoltare ale copiilor iar manifestarile autiste vor capata sens si pentru noi. Nimeni nu poate sti acum care este motivul pentru care acesti copii misteriosi nu reusesc sa aiba un atasament complet. Ceea ce cercetatorii au observat este doar ca acest lucru afecteaza formarea propriului lor EU.

Din aceastã perspectivã, copilul cu autism nu a beneficiat de un atasament finalizat. Ca toti ceilalti  copii, consideram ca si copilul cu autism se naste, inconstient, pregatit SA SE CONECTEZE cu persoana care ii ofera ingrijire si protectie, dar acest lucru nu se intampla. Foarte rar copiii cu autism exploreaza mediul inconjurator prin intermediul oamenilor din jurul lui. Deoarece acest copil nu dezvolta acelasi tip de atasament ca un copil sanatos el este considerat un copil cu nevoi speciale. Nu este vina copilului sau al persoanei care il ingrijeste. Datoritã Atasamentului Incomplet copilul ramane intr-o stare de asteptare existentiala. El sau Ea este in asteptarea unui atasament complet, care sa il ajute sa se manifeste ca un  EU. Astfel, comportamentele bizare pe care le observam la un copil cu autism sunt rezultatul unui atasament nefinalizat.

Comportamentul copilului cu autism  poate fi numit de adaptare (coping) si existential.  Fiecare copil va face fata în mod diferit la circumstantele exterioare si, astfel, va avea comportamente diferite fata de un alt copil cu acelasi diagnostic. Un punct-cheie de mentionat este cã, din cauza Atasamentului Incomplet,  copilul nu are capacitatea de a utiliza IMPREUNA , pentru Sine, CORPUL SI MINTEA . Abilitatea de a folosi propria cunoastere de sine va varia de la copil la copil. Unii copii vor fi mai constienti de ei insisi si astfel vor putea accesa mai usor constiina lor de sine pentru a se raporta la ceilalti.

Nivelul constiintei lor de sine da nivelul functionãrii individuale privind spectrul autist (functionare redusa, functionare medie, inalta si Asperger).


Pentru a explica acest aspect in profunzimea lui, comportamentele observate la persoanele cu autism sunt comportamente inconstiente care au fost disociate sau separate in  interiorul copilului. Cu alte cuvinte, copiii cu autism nu sunt constienti de comportamentele pe care le au pentru ca nu se pot percepe pe sine. Este ca si cum un copil are douã minti, mintea constienta (ceea ce stiu ca fac cu buna stiinta) si mintea inconstienta (fac anumite lucruri dar nu stiu ce ma motiveaza sa le fac, sau nu sunt contient ca fac asta). Acest lucru este valabil pentru toate fiintele umane. Insa in interiorul copilului cu autism acest aspect este mult mai disociat si separat de emotii decat la copii care se dezvolta normal. Din cauza Atasamentului Incomplet, copilul cu autism nu a avut privilegiul de a integra acele parti care sunt disociate. Disociere nu ne da insa o imagine completa aspra autismului.

Dintr-o perspectivã mai largã, se poate spune cã copilul cu autism are:
  • lipsa de atasament complet 
  • are un sine disociat 
  • este nevoit sa dezvolte mecanisme de adaptare dezadaptative pentru a gestiona situatia (stereotipii) 
  • este in imposibilitatea de a putea utiliza in totalitate propriul sine in relatie cu ceilalti oameni 
  • pare sa nu aiba constiinta propriilor emotii si este in imposibilitatea de a accesa aceste emotii disociate; astfel utilizeazã mecanisme indirecte pentru ca,  in cele din urmã , sa „creascã” in relatie cu ceilalti oameni.
Terapia potrivita pentru copilul cu autism, luand in considerare aspectele mai sus mentionate,   este acea terapie care contribuie la formarea constiinei lui de sine si care il ajuta sa se integreze ca o fiinta umana.

Mai jos este o descriere care comparã dezvoltarea unui copil tipic sanatos cu cea a unui copil diagnosticat in spectrul autist. Exista cateva diferente clare:

1. Copilul sanatos manifesta o dezvoltare continua a sinelui, plecand de la perceptia partiala de sine si ajungand la formarea completa a constiintei lui de sine. Copilul cu autism are o constiinta de sine disociata care se mainesta pe o varietate de nivele.

2. Copiii cu dezvoltare tipica au avut un atasament complet. Pentru copilul cu autism, atasamentul este nefinalizat.

3. Copilul sanatos manifesta abilitatea de a se utiliza pe sine pentru a-si satisface nevoile, abilitate care se dezvolta permanent si adecvat pana la maturitate. Copilul cu autism la inceput nu mainfesta abilitatea de a se utiliza pe sine in relatia cu ceilalti, iar mai tarziu utilizeaza aceasta abilitate inadecvat avand cunostinte limitate despre propriul sine (ex. stie exact ce doreste insa utilizeaza mana parintelui pentru a arata asta, fiind incapabil sa  arate cu degetul si fara a fi constient de faptul ca ar putea denumi acel  obiect pentru a-l obtine).

4. Copilul sanatos poate invata sa recunoasca propriile emotii si sentimente. Copilul cu autism manifesta mari lacune in acest sens (ex: plange sau rade inadecvat situatiei, fara un motiv anume din punctul nostru de vedere).

5. Copilul dezvoltat normal poate apela la diversele emotii pentru a raspunde adecvat in relatia cu celelalte persoane. Copilul cu autism nu are aceasta abilitate de a accesa emotiile lui disociate (ex: el este capabil sa planga insa nu stie ca poate apela la plans pentru a face fata durerii atunci cand se loveste).

6. Transferul emotional are loc in relatia cu ceilalti intr-un mod care este inteles de obicei , pe cand la copiii cu autism transferul emotional este exprimat în moduri necunoscute (indirect) pentru cei mai multi dintre noi (ex:  copilul cu autism se bucura sa fie cu un adult in preajma insa nu stie ca poate sa ceara asta spunand „Mami vreau sa stai cu mine”,  ci mai degraba,  arata acest lucru in mod indirect, facand galagie pentru ca mama sa revina langa el). In acest caz transferul este unul fragil.

7. Copilul cu o dezvoltare tipic normala poate dezvolta o relatie cu persoana de atasament care il ajua sa se dezvolte (arata interes fata de mediu prin interemdiul oamenilor, se bucura impreuna de frumusetea unei flori, impartasesc esecul si succesul). Copilul cu autism  nu  utilizeaza în mod direct relatia cu persoana de sprijin, ceea ce il impiedica sa se dezvolte adecvat (de cele mai multe ori invata explorand singur mediul inconjurator, fara a se raporta la persoana de referinta, fara a impartasi cu ea bucuria sau tristetea si fara a arata interes fata de activitati „impreuna”). 

Text tradus si adaptat de Sinziana Burcea
Sursa : http://wonderingaboutautism.blogspot.com/2009/04/incomplete-attachment-and-understanding.html

sâmbătă, 12 august 2017

Particularitati ale autismului in primul an de viata.




"  Privind astăzi în urmă, nici nu ştiu care este momentul “zero” al fiinţării copilului meu. Aş putea spune însă cu certitudine că această clipă este cea în care am văzut cele două liniuţe mov, puternic pronunţate ale testului de sarcină. Atunci am avut una dintre cele mai intense trăiri. Au urmat nouă luni absolut fantastice, nouă luni în care am avut grijă de “căsuţa” puiului meu frumos ce avea să îmi desăvârşească menirea mea pe acest pământ.
Şi zilele au trecut când prea greu, când prea repede, până în clipa în care cu mari emoţii am ţinut în braţe un ghemotoc perfect şi cu glas puternic. Mi-am dorit nespus de mult un copil, dar Dumnezeu a considerat că e potrivit să vină pe lume undeva după 36 de ani, fapt ce a intensificat la maxim şi aşteptarea şi emoţia.  Nu mi-a adus nimeni însă şi manualul de “utilizare”. Astfel că după zilele de maternitate am ajuns acasă şi am început să ne cunoaştem.
Mi s-a spus că voi diferenţia relativ repede plânsul de foame, plânsul de sete, nevoia de atenţie, plânsul creat de disconfortul bebeluşului. Acum ori eu nu am ştiut să fac diferenţa, ori copilul meu plângea la fel de puternic ori de câte ori făcea acest lucru.
Mi s-a tot spus mereu că sunt “mama arc” sau “mama carneţel”. Mama “arc” pentru că săream instant la fiecare nevoie a puiului şi mama “carneţel” pentru că notam absolut tot. La ce oră a supt, cât a stat ataşat la sân, dacă a supt din sânul drept, cel stâng, dacă a avut scaun, ora, culoarea, textura … totul.
Mi-am cumpărat o adevărată biblie pentru mine, consacrata carte Mama şi copilul a medicilor pediatri Herta şi Emil Căpraru, unde am găsit ca informaţie tot ce poate căuta o proaspătă mămică, fără propria experienţă trăită. Spun asta pentru că eu mereu am fost în preajma multor copii pe care i-am avut lângă mine, chiar de la naşterea lor şi m-am implicat în viaţa lor (fini, nepoti, copii ai unor prieteni).
Am alăptat la cerere, am fost zic eu receptivă la fiecare suflu al copilului. Poate că am şi exagerat, nu ştiu, dar aşa am ştiut eu să creez propria relaţie cu minunea din viaţa mea.
În carte am tot citit şi despre dezvoltarea cognitivă şi emoţională a copilului, lună de lună.
“Luna a 3-a de viaţă vine cu multe noutăţi, pe drept vorbind este cunoscută drept luna “bunei dispozitii”. Dacă din punct de vedere psihic la aceasta vârstă sunt din ce în ce mai prezenţi, reacţionează la vocile cunoscute, se bucură zgomotos la vederea mamei sau a persoanelor din anturaj; râd în hohote, chiuie de bucurie; când se trezesc din somn, rar plang, de cele mai multe ori stau singuri, îşi privesc mânuţele sau picioruşele; reacţionează la zgomote, întorc capul spre sursa de zgomot, privesc minute în şir un anumit obiect, sunt fascinaţi de jocul de umbre”… aşa spune teoria...
Având în vedere că am notat tot, pot spune cu precizie că puiul meu a bifat foarte puţine din aceste achiziţii. Dar peste tot scrie că fiecare copil se dezvoltă în ritm propriu, astfel încât atunci nu se putea citi în sufletul meu şi în viaţa noastră de familie decât fericire maximă.
La patru luni nu reacţiona bucuros la vederea mea  sau a persoanelor apropiate, zâmbind, dând din maini şi din picioare şi nu părea să apecieze  compania oamenilor.
Începând cu luna a cincea de viaţă teoria spune că din punct de vedere psihic sunt din ce în ce mai activi;
“•sunt foarte jucausi si se bucura zgomotos in timpul baitei; emit sunete ce exprima bucuria, rad in hohote, sunt incantati atunci cand le sunt imitate sunetele sau cand va jucati cu ei;
•incepand cu 5 luni apare asa numitul proces de lalatiune(intensa emitere de repetitii de silabe); unii spun chiar ” ma-ma-ma, ta-ta-ta” fara insa o relatie precisa cu persoana dumneavoastra;
•isi recunosc numele si intorc capul atunci cand sunt strigati, mai ales daca este vorba despre o persoana din anturajul apropiat;
•la aceasta varsta trebuie sa le captati atentia cat mai mult, sa va jucati cu ei, sa le vorbiti, sa-i stimulati;
•sunt indicate jucariile cat mai colorate si care emit diferite sunete ce starnesc interesul micutilor; de asemnea sunt fascinati de jocul “cucu-bau”
Am aşteptat să bifeze şi puiul meu aceste aspecte, dar parcă abia, abia îşi făceau apariţia semnele de dezvoltare psihică aferente lunii a treia de viaţă.
La şase luni fix, a spus mama. Sau aşa mi s-a părut. Temerile mele erau pe cale să se risipească, însă episodul nu s-a mai repetat aşa cum mi-aş fi dorit.
Dacă începând cu a şasea lună de viaţă fiecare părinte trebuie să fie cu ochii în patru pentru a nu duce copilul la gură obiecte mici, pe care să le înghită din neatenţie, eu pot să vă asigur că puiul meu nu ducea nimic la gură. Dar nimic. Ori ei aşa descoperă prima dată lumea. Cu gura.
Tot la şase luni am început diversificarea. Însă tot laptele matern era baza alimentaţiei. Însă, odată cu trecerea timpului şi dupa vârsta de 1 an copilul meu nu luat niciodată nimic cu mânuţa lui să ducă la gură. Nu am reuşit să îi dau vreodată mâncare altfel decât foarte bine pasată. Şi nu mânca nimic care să aibă o culoare închisă.
Nu arăta cu degetul spre ceva care îi stârnea interes.
Dar am observat că era fascinat cu totul de luminile semafoarelor, a ledurilor luminoase ale diverselor panouri publicitare.
Când spun fascinat nu ma refer la o stare de bucurie. Ci doar că le privea îndelung fără să aibă vreo reacţie la oricare alt stimul din jurul lui. Nu vedea persoanele din jur, nu vedea animalele, gâzele, copiii...
Odată ce a început să meargă îmi amintesc clar ca dacă dorea ceva, mă lua de mână şi mă ducea până în locul în care se afla acel „ceva”, dar nu ştia să ceară mai departe. Cumva îmi cerea să fac în locul lui ceva, dar nu reuşea să se facă înţeles şi ce anume dorea.
Nu s-a ataşat de nicio jucărie, păturică aşa cum spune cartea.
Nu se juca cu jucăriile decât dacă acestea ar fi avut o parte mobilă pe care el să o învârtă la nesfârşit. În acelaşi timp îi plăcea să vadă cum se învârt rufele în maşina de spălat. Putea să stea cu nasul lipit de geam tot ciclul de spălare.
Nu reacţiona niciodată când era strigat pe nume. Nu se izola de noi, dar nici nu reuşea să ne privească în ochi vreodată aşa cum ne-am fi aşteptat. Vedeam cum copiii din jur se uitau şi râdeau la persoanele din jur, aveau acel zâmbet social. Copilul nostru evita cu desăvârşire contactul vizual inclusiv cu noi părinţii şi cei apropiaţi nouă.
Plângea puternic ori de câte ori îl scoteam din mediul lui, am sesizat că nu era atras de persoanele din jurul lui, nu avea acel râs specific al bebeluşilor, care să îţi încânte urechile, nu era un bebeluş vesel, mai degrabă liniştit şi spre vârsta de un an chiar trist.
Motric, nu am sesizat să fie vreodată vreo problemă. Doar două chestiuni mi-au atras cumva atenţia. Pe la cinci – şase luni, dacă îl ridicam din poziţia culcat trăgând de mânuţe, capul rămânea în urmă, nu făcea linie dreaptă cu corpul aşa cum era normal, iar dacă voiam să îl ridic în sus în poziţia avionului, nu stătea pefect întins aşa cum teoretic ar fi trebuit.
Timpul s-a scurs încet, însă lună de lună copilul meu nu bifa decât în mică măsură achiziţiile pe plan cognitiv şi emoţional.
Nu am reuşit spre vârsta de un an să îl învăţ ceva vreodată (să recunoască vreo imagine, vreo culoare, să arate cu degetul, să rostească vreun sunet)… părea că nu reuşeam să îl învăţ absolut nimic şi asta devenea pentru mine din ce în ce mai frustrant.
Niciodată nu i-a plăcut să fie aşezat în leagăn, să fie manevrat de persoane străine.
Nu răspundea la nume, nu răspundea la vreo instrucţiune simplă de genul „adu mingea, dă cartea, maşina etc”, nu arăta cu degetul, nu imita gesturi, nu avea răbdare să ne uităm într-o carte, mergea pe vârfuri, nu indica vreun animal, vreo jucărie, nu se uita în direcţia indicată de mine, nu reacţiona la zgomotele din jur, era fascinat de lumini, leduri luminoase, de obiectele care se rotesc, nu ducea nimic la gură, manca doar pasat şi aceleaşi alimente zilnic, plângea la extrem, se rotea in jurul lui sau al unor obiecte interesante (indicatoarele rutiere).
Nu avea insomnii, spun cu certitudine acest lucru, dar undeva după un an,(deşi ştiu că mulţi copii se pot confrunta cu aceste episoade), noi ne-am confruntat cu ceea ce se numeşte pavor nocturn. Şi nu doar noaptea, chiar şi la cele două cicluri de somn ale zilei. Pur şi simplu, în timp de dormea începea brusc să plângă parcă ar fi fost speriat de ceva, dar plângea cumva fără să se trezească pe deplin. Îl luam în braţe, dar plânsul se intensifica puternic la orice mişcare, încercare de a-i vorbi să se liniştească şi dura acest fapt şi până la 30-40 minute. După care era în continuare în stadiu de somn. Mă obişnuisem deja cu aceste episoade, astfel încât îl luam doar în braţe şi îl ţineam strâns la piept, fără să îl mişc, fără să îi vorbesc şi îmi lipeam obrazul de una din urechiuşe. Mă gândeam că ori îl doare ceva, ori a visat urât, deşi nu ştiu ce ar fi putut un bebeluş să viseze astfel încât să aibă o astfel de reacţie.
Şi deşi niciunui copil nu îi place să fie consultat de medic, mie mi se păreau parcă mai pronunţate fricile de a fi manevrat şi consultat, de a i se atinge mai ales faţa. Când trebuia îmbrăcat, ţin minte că pregăteam dinainte hăinuţele astfel încât să intre foarte repede pe cap, să nu se sperie. 
Păreau din ce în ce mai evidente aceste elemente care parcă îl transformau uşor uşor într-un copil diferit de majoritea celor de vârsta lui.
Trei momente m-au făcut să caut imediat răspunsul la medicii specialişti.
Undeva pe la 1 an şi două luni, mergând în vizită la cineva la curte, în spatele nostru a lătrat puternic un câine care avea aproape 1 m lungime… un ditamai câinele… iar copilul meu nici măcar nu a tresărit să se uite de unde provine zgomotul.
Apoi aşteptam să se ridice bariera de la o trecere peste calea ferată. În momentul trecerii trenului, au început şi semnalele acustice, plus că erau vibraţiile aferente, era zgomotul şi curentul de aer specific … copilul meu nu a avut nicio reactive, el se uita la un semafor aflat undeva la cinci sute de metri distanţa.
Momentul în care am înţeles că trebuie să înfrunt situaţia a fost atunci când o prietenă apropiată îl striga pe nume, îl trăgea de mânuţă, încerca în fel şi chip să îi atragă atenţia cumva, însă copilul se uita inert la un panou cu leduri luminoase.
Am verificat prima data la un an şi două luni dacă aude. Am făcut toate investigaţiile necesare şi ştiam cu certitudine că aude. Medicul însă ne-a recomandat să căutăm răspunsuri în sfera NPI. Neuropsihiatrie infantilă. Era sfâşietor pentru mine să merg la nici un doi ani cu copilul la psihiatru. A fost cred un şoc pe care acum ştiu că nu l-am gestionat eu ca părinte aşa cum mi-aş dori acum. M-a linşat efectiv psihic şi m-a transformat într-o persoană dezechilibrată emotional. Plângeam ziua, plângeam noaptea. Am început să citesc despre semnele autismului la copiii sub doi ani şi părea ca asta era direcţia în care se îndrepta copilul meu.
Nici medicul psihiatru nu ne-a dat alte speranţe. Aşa că la un an şi patru luni aveam un diagnostic. Elemente de spectru autist. Îmi aminteam despre un film cu un copil diagnosticat cu autism, care pe la cinci ani era cu totul în lumea lui şi eram sfâşiată.
Îmi amintesc acum că în ziua în care am terminat cu investigaţiile privind auzul, urcam şi coboram la nesfârşit o rampă. Şi la un moment dat copilul m-a luat de mână şi s-a uitat trist la mine. Dar s-a uitat. Părea că îmi spune Mami, încă sunt aici, cu tine şi lângă tine. Încă nu am plecat în lumea mea.
Ca stereotipii aş putea spune doar ca mergea pe vârfuri şi parcă închidea şi deschidea uşi, sertare mai pregnant decât orice alt copil. Că doar de asta s-au inventat sistemele de securitate la uşi. Că toţi copiii le deschid, le trântesc, caută şi sunt curioşi. Doar că al meu doar asta făcea atunci.
Nu am căutat răspunsuri la foarte mulţi medici, pentru că era evident pentru mine că ceva nu era în regulă. Doar că parcă mi-aş fi dorit ca specialistul să îmi fi spus că mă înşel. Am căutat o a doua opinie medicală doar din prisma abordării mai umane parcă a ceea ce aveam de făcut de acum încolo.
Nu vreau să vorbesc acum despre metodele şi terapiile existente. Fiecare părinte îşi cunoaşte copilul şi decide aşa cum consideră de cuviinţă. Nu fac reclamă nimănui. Ce se potriveşte unui copil poate nu are acelaşi efect la altul.
Am încercat şi ABA. Dar la copilul meu, la 1 an şi patru luni, nu avea decât un efect frustrant. Atunci el doar învârtea obiectele, iar dacă era oprit se frustra la extrem. Nu avea vreo jucărie preferată, aliment preferat, care să fi devenit o recompensă pentru un comportament pozitiv.
Eu nu contest ABA ca metodă şi ca terapie. Pentru că eu nu sunt specialist şi nu cunosc autismul. Eu doar cunosc tot ce tine de fiecare aspect al dezvoltării copilului meu.
Aş vrea să vă spun cu această ocazie şi că aceste “elemente”  s-au făcut remarcate fără să fi fost la un an vaccinat cu ROR. Nu l-am vaccinat din cauza crizei vaccinurilor din cabinetele medicilor. Deci nu vaccinul a dus la apariţia acestor stări diferite. Spun stări, pentru că niciodată nu mi-am considerat copilul bolnav de ceva. Ci doar că era diferit. Dar l-am iubit la fel şi deşi eram dărâmată sufleteşte eram decisă să răstorn lumea cu susul în jos şi să găsesc soluţii atunci. Vaccinarea a fost efectuată când deja avea un diagnostic şi culmea, parcă devenea şi el uşor vesel.
Ca atare am aflat despre Centrul de Terapie pentru Copilul cu Autism şi Familia Sa -Being MySelf. Am citit despre ei, am citit despre metoda lor care atunci mi se părea o soluţie potrivită pentru copilul meu şi ce mă încânta era faptul că o întreagă echipă se dedica 4 ore pe zi, o lună, doar copilului meu.
            Am stabilit o întâlnire şi ne-am dus la Piatra, într-o zi de sămbătă, ora 11,00 … acum un an (August 2016).
Deşi la ora 11,00 copilul meu de obicei avea primul ciclu de somn al zilei şi mă aşteptam să fie o întâlnire în care frustrarea să fie la ea acasă, speram să pot răspunde la clasicele întrebări adresate până atunci (la ce vârsta a stat în şezut, la ce vârsta a mers, ce achiziţii cognitive are). Că veni vorba de achiziţii, la primul test Portage aplicat, la care copilul meu bifa doar aspectele motrice, am intrat într-o serioasă depresie. Că al meu copil părea că nu făcea nimic.
          Surpriza a fost de proporţii. Am fost întâmpinaţi de un OM cu zâmbetul larg, cu inima deschisă care m-a strâns puternic în braţe şi mi-a spus atunci că pot să plâng, că nu e o ruşine asta şi ne-a luat de mână până în camera de terapie.
O cameră atât de curată, de luminoasă, de organizată dar în acelaşi timp călduroasă. Ţin minte cum intra lumina pe geam şi parcă un fascicol lumina mereu faţa puiului meu. Nu mi s-au adresat întrebări, fireşte că doamna nu era interesată atunci de teorie ci de puiul de om, mic, de doar 1 an şi patru luniţe, care o luase de mânuţă şi părea să îi ceară ceva.
Ne-am uitat şi eu şi soţul meu cum Sînzi, pentru că aşa o ştim noi acum, s-a jucat trei ore fără încetare aşa cum noi acasă nu am reuşit niciodată.
S-a jucat, în timp ce ne povestea cu încredere că sunt soluţii pentru acest pui mic, că nu e totul pierdut şi că citez cu maximă precizie “Noi, aici la centru suntem mulţi şi fiind toţi focusaţi pe el, îl ridicăm. ” Din păcate nu pot reda în cuvinte şi gestul de atunci, căldura ochilor, privirea aţintită doar spre copil şi zâmbetul încrezător adresat nouă, părinţilor speriaţi de acea perspectivă de atunci.
Ne-am programat pe loc pentru terapia intensiva… era liber pentru noi peste şase luni, dar nimic nu mai conta atunci decât faptul ca s-a jucat puiul nostru aşa cum ne-am fi dorit să o fi făcut şi cu noi.
Am numărat fiecare ceas, fiecare zi, săptămână, lună care ne apropiau şi mai mult de ziua în care la ora 8,30 am ajuns la terapie, cand copilul meu implinise deja 1 an si 9 luni.
Am fost întâmpinaţi de o echipă fantastică, acea echipă de oameni cu suflet, cu o pregătire profesională de excepţie în opinia mea, de FAMILIA NOASTRĂ DE LA PIATRA, cum am numit-o la plecare.
Acolo, în acea cameră de terapie, am născut din nou. Pentru că acolo, s-a născut privirea curioasă a copilului meu, s-a născut zâmbetul, acolo s-a uitat la mine chiar de ziua mea de naştere, aşa ca un cadou binemeritat şi mult aşteptat. Acolo s-a născut sufletul lui, dorinţa de joacă, interesul pentru oameni, acolo s-a născut încrederea. Acolo mi-am dat seama că puiul meu e cu mine şi e printre noi, toţi cei din jurul lui. Acolo am lăsat deoparte şi blenderul, odată pentru totdeauna.
Cu răbdare şi o măiestrie desăvârşită, am fost învăţată să ma joc cu propriul meu copil. Acolo ne-am apropiat din nou şi nu mai eram doar un mijloc pentru el, ci eram un adevărat partener.
Vă mărturisesc că în ultima săptămână îmi era frică să mă întorc acasă. Ştiam de la început că urma să continuăm acasă terapia cu terapeuţi formaţi acolo, la Piatra, dar mie tot îmi era frică de regres, de faptul că acasă mă întorc înapoi în timp.
Dar am avut un real sprijin în cele trei zâne ale jocului de acasă, un real suport în FAMILIA NOASTRĂ DE LA PIATRA şi de atunci am vazut tot ceea ce făcea copilul în plus, mă bucuram cu o intensitate maximă la fiecare progres, trăiam odată cu copilul fiecare succes. Mă panicam la extrem la fiecare piedică, dar le-am depăşit pe toate. De asta din Mama Arc ... am devenit Agonie şi Extaz.
Acasă am organizat cu maximă responsabilitate o cameră de terapie după modelul celei de la Piatra. Am achizionat toate materialele de joc, aşa cum am fost învăţaţi. Am pornit la drum cu încredere şi cu dorinţa de a-l descoperi în sfârşit pe copil. Şi bucuriile au fost nenumărate, copilul nostru ne uimea şi ne mulţumea parcă pentru fiecare clipă împreună. Uşor, uşor a început să spună mama, tata, întâi ca manisfestare de afecţiune apoi a început să ne şi strige.
Au trecut şase luni de când am păşit împreună pe acest drum. Dar acum, medicul psihiatru a spus cu certitudine că nu mai regăseşte niciunul din acele elemente de acum un an.
Pot să vă spun acum că puiul nostru merge la gradiniţă, cu program prelungit şi că s-a adaptat acolo de minune.
Înţelege absolut tot, e vesel, e curios, e jucăuş, e aşa cum fiecare mamă îşi doreşte să fie puiul ei şi începe să spună cuvinte cu sens.
Sunt multe de spus despre fiecare reuşită a copilului. Pentru că în spatele ei stă o mână de oameni dedicaţi, o echipă sudată cum rar întâlneşti. Fiecare îl completează pe celălalt şi rezultatul e fantastic.
Acum cei din jur spun că poate nici nu a fost vreun motiv de îngrijorare. Eu ştiu doar că acum un an lumea mea părea să se destrame. Dar acolo, la Piatra, am născut copilul a doua oară. 

Şi a fost magic."

(Povestea adevarata a unei mame curajoase si a copilului ei nascut a doua oara)


duminică, 26 martie 2017

Autismul incepe cu luni inainte ca simptomele sa apara



Parintii observa primele semne de autism la copilul lor in intervalul de varsta 12-18 luni. Poate ca acel copil cu poate stabili contact vizual sustinut sau nu prezinta zambet social atunci cand parintii lui apar in usa camerei.

Dar un nou studiu sugereaza ca exista dovezi despre autism in creierul copilului, chiar mai devreme, cu mult inainte de prima lui zi de nastere, semnele putand fi vazute in imaginile de rezonanta magnetica (MRI) ce scaneaza creierul copilului. ”Am aflat ca exista schimbari biologice care se produc in creierul copilului in timpul sau inainte ca simptomele autiste sa devina manifeste”, spune Gerladine Dawson, psiholog clinician si cercetator in autism la Universitatea Duke. ”Este vorba despre capacitatea de a detecta autismul in stadiul incipient si acest lucru ne permite sa putem interveni inainte ca sindromul sa se declanseze in mod evident ”. 

Pentru acest studiu, publicat saptamana aceasta in Nature, cercetatorii au efectuat scanari RMN pe 150 de copii, de trei ori: la varsta de 6 luni, la 1 an  si la 2 ani. Peste 100 dintre acesti copii erau cu risc ridicat deoarece aveau un frate/sora mai mare diagnosticat cu autism. Rata rapida de crestere ale zonelor de pe suprafata creierului lor a prezis corect in 8 din 10 cazuri, care dintre copiii ce prezentau risc ridicat de autism, va fi diagnosticat efectiv cu autism.

Cresterea dimensiunilor creierului pare sa fie corelata cu aparitia simptomelor autiste, spune Heather Hazlett, psiholog la Universitatea din Carolina de Nord, Institutul pentru Devoltarea Dizabilitatilor (CIDD). Cu toate acestea, cu doar 100 de copii aflati la risc in aceasta cercetare, studiul este prea mic pentru a fi considerat definitiv, iar pe de alta parte medicii nu ar trebui sa se grabeasca sa utilizeze MRI pentru diagnosticarea autismului, spune Hazlett.

Dar daca rezultatele acestui studiu sunt confirmate in cercetarile viitoare, acest lucru ar putea oferi o noua optiune pentru screening-ul copiilor cu risc ridicat inainte ca simptomele autiste sa devina evidente si, eventual, oferind posibilitatea identificarii unui moment in care terapia va fi cea mai eficienta. Modelul de crestere mai rapida a creierului ”este un biomarker potential care ar putea fi folosit pentru a identifica acei copii care, probabil, ar putea beneficia de stimulare timpurie”, spune Dawson. ”Acest lucru ar putea ajuta acesti copii sa obtina cele mai bune rezultate in recuperare”.

Tulburarea din spectrul autist, numita asa deoarece aceasta prezinta o varietate de simptome, cu diverse dificultati sociale si de comunicare, este deseori caracterizata prin comportamente care includ miscari repetitive sau obsesionale. Parintii nu observa aspectele ce ar putea indica un diagnostic de autism pana la aproximativ varsta de 18 luni, cand  este de asteptat ca un copil tipic sa comunice si sa interactioneze social. Observand modificarile neurobiologice ale creierului lor, inainte ca acestea sa se manifeste in comportamentul copilului, acest studiu i-ar putea ajuta pe parinti sa inteleaga mai bine ceea ce copilul experimenteaza, spune bio-psihologul Alycia Halladay, cercetator sef la Fundatia Autism Science, o organizatie non-profit ce sprijina aceasta cercetarea, dar nu a fost implicata in noua lucrare.

Oamenii de stiinta ne arata din ce in ce mai mult modul in care creierul se dezvolta inainte de a exista un diagnostic de autism, iar acest studiu ne poate oferi perspective despre  declansatorii genetici in autism, spune James McPartland, psiholog la Centrul de Studiu Pentru Copii, la Universitatea Yale, care, de asemenea, nu a luat parte la aceasta cercetare.  ”Cand vom sti mai multe despre caile neuronale, ne putem gandi mai mult sa le includem si pe cele genetice”, spune el.

Un anumit lucru nu a putut fi demonstrat prin acest studiu si anume daca autismul se manifesta diferit  in familiile care au mai mult de un copil diagnosticat cu autism, in comparatie cu autismul care nu pare sa aiba nici o legatura familiala. Unul din 68 de copii este diagnosticat cu autism, dar printre fratii mai mici ale unui copil din spectru, rata este la fel de mare ca 1 din 5.

O serie de studii sunt in curs de desfasurare in randul acestor frati mai mici ai copiilor din spectru, de multe ori numiti ”Copii SIBS”, fiind mai susceptibili de a dezvolta autism. Acest grup este mai usor de studiat decat in populatia generala, deoarece sunt necesare mai putine subiecte de testare pentru a identifica copiii care vor fi diagnosticati cu autism. Dar nu este clar daca acesti ”copii SIBS” sunt oarecum diferiti in mod categoric de alti copii din spectru.

Pentru a gasi suficienti copii pentru efectuarea acestui studiu util, echipa de cercetare a urmarit mai mult de 500 de sugari, multi dintre ei fiind scanati in timpul noptii, cand s-ar fi aflat in somnul cel mai profund. A fost nevoie de ani pentru a obtine suficiente date valabile pentru 150 dintre ei, iar familiile si-au oferit voluntar timpul lor. ”De multe ori nu ne dam seama de cat de multa munca presupune un studiu de genul acesta ”, spune Dawson.

Hazlett si celalalt autor principal al studiului, Joseph Piven, un coleg de la CIDD, spun ca au inceput cercetarile cu un deceniu in urma, ca urmare a unui studiu anterior care sugera ca creierul copiilor cu autism devine neobisnuit de mare in timp ce ei ajungeau sa sarbatoreasca a doua aniversare, si inainte ca simptomele autiste sa apara in mod obisnuit.

Piven, un prihiatru, spune ca acest mecanism nu este tocmai clar. Dar el speculeaza faptul ca, copiii care vor deveni autisti, experiemnteaza/inteleg lumea intr-un mod diferit in primul an de viata, fata de cei ce nu vor avea autism, si ca aceasta experienta/perceptie alterata despre lume ar putea contribui la aceasta dezvoltare ulterioara a creierului in autism.

Dawson spune ca datroita faptului ca creierul se schimba atat de mult in primul an de viata, am putea vorbi de o fereastra critica de dezvoltare, cand interventiile comportamentale - cum ar fi a invata un copil sa acorde atentie expresiilor faciale ale parintelui- ar putea avea eficienta maxima. Pentru ca nu a fost clar pana de curand ca diferentele in autism incep in timpul sarcinii si in primii doi ani de viata, nu exista terapeuti pregatiti sa lucreze cu asemenea copii. Dar astfel de terapii sunt in prezent in curs de testare. Oferind cercetatorilor un posibil intrument de diagnosticare a bebelusilor, Dawnon spune ca noul studiu ar putea oferi noi posibilitati pentru a testa noile terapii.

McPartland vorbeste despre posibile terapii numite ”hiper-parenting”. Daca un copil tipic ar putea fi lasat sa se joace cu o jucarie singur, un copil ce se indreapta catre a avea un diagnostic de autism, ar putea beneficia de o intercatiune mai intensa, spune el, de un parinte ce gangureste mai mult cu copilul lui, rade si canta cu el. ”Suprasaturati mediul copilului cu informatii sociale, cat de mult puteti”, spune el. ”Si sper ca acest lucru sa fie de mare folos!”

Articol scris de  Karen Weintraub on February 15, 2017

https://www.scientificamerican.com/article/autism-starts-months-before-symptoms-appear-study-shows/

Traducere de Sinziana Burcea

26.03.2017