duminică, 28 august 2016

Abilităţi timpurii de joacă la copilul cu autism: Câştigarea atenţiei şi împărţirea spaţiului. Sugestii pentru părinti și terapeuți

Ce înseamnă să împarţi spaţiul si ce insemnă atenția împărtășită?

Înseamnă că atenţia voastră cumulată este orientată spre acelaşi obiect, în acelaşi timp; probabil, amândoi încercaţi aceeaşi reacţie şi sunteţi conştienţi amândoi că şi celălalt e implicat. În cazul copiilor fără autism, aceste situaţii sunt perfect naturale şi se întâmplă frecvent ca părintele şi copilul să nu remarce acest lucru, fără să fie nevoie de vreo analiză! Ca şi părinţi ai copiilor cu autism, noi trebuie să fim conştienţi de procesele implicate astfel încât să creăm în mod conştient un sentiment al „spaţiului împărţit”.  Să împarţi un anumit spaţiu nu înseamnă doar să împărtăşeşti aceeaşi experienţă fizică, ci şi să împărtăşeşti atenţia, emoţia şi înţelegerea, adică toate scele „ingrediente” critice pentru comunicarea timpurie.

Determinarea de a evita

Spre deosebire de semenii lor, copiii mici cu autism sunt de fapt motivaţi să evite “împărţirea spaţiului”, să reziste la discomfortul pe care il pot cauza încercările de contact vizual, de contact fizic şi de interacţiune venite din partea celorlalte persoane. În consecinţă, ei vor evita de asemenea învăţarea beneficiilor pe care le aduce comunicarea sau învăţarea că de fapt comunicarea înseamnă ceva pentru ei. Prin încercări deliberate de a vă încuraja copilul să-şi împartă atenţia, puteţi depăşi aversiunea sa iniţială, demonstrându-i că de fapt comunicarea este un lucru bun. Capacitatea de a comunica (în orice mod poate) îi va da posibilitatea de a-şi exprima nevoile şi emoţiile şi de a înţelege oamenii şi lumea din jurul său într-un mod care ar putea chiar să-i reducă anxietatea pe termen lung. Fiţi întotdeauna conştienţi de anxietatea şi disconfortul pe care le pot provoca abordările directe de interacţiune. Lăsaţi înţelegerea dvs faţă de aceste sentimente să se reflecte în interacţiuni blânde, non-intruzive, iar când folosiţi o abordare directă, încercaţi să o limitaţi la scurte izbucniri confortabile.

Cum încerci să împarţi spaţiul cu un copil autist?

Înainte de a încerca să interacţionaţi cu copilul dvs la un nivel ce ar putea fi numit “joaca împreună” trebuie să îl faceţi să realizeze că indiferent cât de incomode, neplăcute ar fi sentimentele sale, totuşi împărtăşirea spaţiului chiar şi vreme de câteva secunde poate fi atât de amuzantă şi de benefică, încât ar putea depăşi determinarea lui de a nu vă  lăsa să pătrundeţi în interiorul lui.
Când părinţii conştientizează refuzul copilului de a le permite accesul în spaţiul său (atitudine observabilă în jurul vârstei de 12-18 luni, când ne aşteptăm ca lor să le facă plăcere atenţia comună/împărtășită) noi încercăm să folosim rutine obişnuite:  ne facem vocile să pară extreme de entuziaste, tragem fizic copilul înspre noi, vorbim mai tare (în cazul unei probleme de auz) şi de obicei recurgem la ideea că “poate vrea doar să fie din nou pe cont propriu”. Pe parcurs unele lucruri ar putea să funcţioneze, aşa că le păstrăm- gâdilitul, cântatul- toate părând să producă un răspuns din partea copilului; însă, de obicei nu există nici metodă nici structură în ceea ce facem. Dacă sunteţi suficient de norocoşi pentru a primi un diagnostic timpuriu, atunci înțelegerea mai profundă a motivului pentru care copilul dvs se comportă astfel ar putea să vă fie de folos- dar de unde începeţi?

Comunicarea - Cum creaţi o motivaţie de a comunica?
Observaţi momentele în care copilul dvs este cel mai accesibil şi notaţi-vă când sunt acestea. Ar putea fi atunci când:
-          Este gâdilat;
-          Îi cântaţi;
-          Se dă de-a tumba;
-          Mănâncă ceva ce îi place;
-          Sare  în plasa elastică;
-          Sare în bălţi;
-          Face baie;
-          Este relaxat şi stă în pat.

S-ar putea să nu fie niciuna din cele de mai sus, dar poate fi un moment când el pare receptiv, relaxat şi dornic să vă privească (indiferent cât de iute). Poate chiar să fie un moment pe care nu l-aţi mai observat înainte, cum ar fi mersul cu maşina (călătoriţi alături de el în maşină ca şi pasager şi urmăriţi-i reacţiile faţă de dvs) sau legănatul în scrânciob în parc. De îndată ce aţi bătut în cuie aceste momente, folosiţi-le ca şi perioade în care puteţi intr-adevăr să-i demonstraţi copilului că există o semnificaţie în comunicarea cu alţi oameni, şi anume că poate aduce anumite reconpense, beneficii.
  •     Încurajaţi-vă copilul să vă atingă şi creaţi un răspuns care să i se pară amuzant, interesant. Spre exemplu duceţi-i mâna spre faţa dvs şi scoateţi un sunet „beep-beep” atunci când vă atinge nasul sau scoateţi limba. Răspundeţi în acelaşi fel de fiecare dată pentru ca el să-şi dea seama că acelaşi gest generează acelaşi răspuns. S-ar putea ca el să vrea să repete jocul la nesfârşit. Când se obişnuieşte să facă aceste gesturi, faceţi un nou gest pentru a atinge alte părţi ale feţei dvs. Atigeţi-i faţa şi încurajaţi-l să scoată acelaşi zgomot ca şi dvs. Acesta ar putea fi un bun joc de jucat chiar înainte de a se culca sau când face baie.
  •  Când vă angajaţi într-un joc care îi face plăcere, cum ar fi gâdilirea, opriţi-vă pentru a face o pauză lungă (adesea mai lungă decât vi s-ar părea necesar) şi aşteptaţi până copilul face un gest care să vă indice că vrea să continuie jocul. Acest gest ar putea să fie contactul vizual sau ar putea să vă tragă mâinile înspre el. Ca şi răspuns uitaţi-vă la el şi întrebaţi-l „vrei să ne mai jucăm, nu?” şi continuaţi jocul.
  •     Jocurile „de-a baba oarba”- puneţi-vă o pernuţă sau o eşarfă pe faţă sau ascundeţi-vă după diferite obiecte (o cutie mare sau un tunel de joacă). Creaţi pauze suficient de lungi pentru a construi anticiparea şi pentru a-i da copilului suficient spaţiu pentru a vă arată că vrea să continue joaca.
  •       Strâmbaţi-vă- acoperiţi-vă faţa cu mâinile şi când le îndepartaţi schimbaţi-vă expresia feţei. Încercaţi să purtaţi o pălărie sau să vă pictaţi nasul roşu, cu ruj, pentru a vă determina copilul să vă privească drept în faţă. Încurajaţi contactul vizual înainte de a vă schimba expresia feţei.
  •   Dansul- faceţi paşi de dans pe muzică împreună cu el, apoi opriţi-vă şi luaţi o pauză pentru ca el să vă arate că vrea să se mai joace ( a se vedea capiolul 6 pentru mai multe activităţi de dans/muzicale).
  •      Aruncaţi-i zmeură în palmă/pe burtică- aşteptaţi să facă contact vizual înainte de a face asta din nou.


Daţi-i voie copilului să dicteze câtă vreme vă permite să staţi în spaţiul lui- am observat că în momentul în care am încercat să prelungesc activitatea şi să forţez atenţia fiului meu atunci activitatea respectivă nu a mai prezentat nicio atracţie pentru el. De îndată ce vă obişnuiţi cu modul copilului de a răspunde atunci când încearcă să comunice, căutaţi mai multe modalităţi de a ajunge la el şi creaţi mai multe oportunităţi de interacţiune pentru copil.

Idei de încercat

  • Baloane- simplu şi adesea eficace daţi drumul unui balon să se dezumfle şi să zbârnâie prin cameră. Lăsaţi copilul să anticipeze când veţi face asta spunând „pe locuri…fiţi gata….start!” faceţi o scută pauza înainte de a da drumul balonului , astefl încât copilul să poată anticipa activitatea şi să fie motivat ori să incerce să spună el „start”  ori să facă un gest pentru a vă comunica acest lucru, prin contact vizual, spre exemplu. Magazinele de noutăţi vând adesea articole trase de baloane, spre exemplu maşinuţe sau elicoptere. Acest gen de magazine nu se adresează copiilor foarte mici, însă se merită să le vizitaţi pentru a cumpăra articole pe care copilul dvs cu greu le-ar putea ignora. Nu lăsaţi astfel de articole la îndemâna copiilor, căci s-ar putea să nu fie sigure sau să aibă mici componente cu care copilul s-ar putea îneca- doar joacă supravegheată! Încercaţi să loviţi uşor copilul cu balonul umflat; dacă îi place vreun obiect în mod deodebit desenaţi-l pe suprafaţa balonului sau lipiţi  poza cu acesta pe balon.

  •      Bule- există o mulţime de maşinării/baghete care fac bule. Nu uitaţi să aşteptaţi ca el să facă contact vizual înainte să faceţi mai multe bule. Dacă şi copilul vrea să facă  bule alegeţi ceva uşor de manevrat pentru el (sunt disponibile şi recipiente speciale care nu se varsă). Dacă vreţi să introduceţi jocul cu bule pentru a atrage atenţia copilului şi pentru a construi motivaţia de a comunica, cel mai bine ar fi să controlaţi suflatul bulelor dvs căci altfel jocul s-ar putea transforma în curând într-o activitate solitară. Totuşi, mai încolo aţi putea folosi bulele ca şi recompensă pentru a încerca o activitate mai solicitantă. Încurajarea copilului să sufle pentru a face bule este un exerciţiu bun pentru dezvoltarea muşchilor vorbirii; dacă copilului îi vine greu să sufle încercaţi un dispozitiv de suflat bule/ventilator pe baterie pentru un impact instantaneu (şi uşor de folosit pentru copil). Încercaţi de asemenea baghetele de făcut bule cu ventilatoare/fluiere încorporate. Fiţi atenţi ca sticla cu soluţia pentru bule să nu fie mai interesantă decât bulele în sine. Dacă copilului îi plac mai mult recipientele de acest gen, ascundeţi-le şi daţi-i doar bagheta. Evitaţi să vă faceţi griji din cauza mochetei punând prosoape pe podea astfel încât să nu vă fie distrasă atenţia şi să vă distraţi (pentru furnizori de activităţi cu bule consultaţi paginile de la finalul cărţii).

  •      Pene - unor copii cu autism li se patre extrem de neconfortabilă atingerea uşoară a unei pene; altora (cum ar fi fiul meu) li se pare amuzant să fie gâdilaţi cu pana sau să o foloseacă pentru a-i gâdila pe alţii. Încercaţi să folosiţi penele mari ,viu colorate care se găsesc în magazinele de artizanat. Nu vă lansaţi pur şi simplu cu pana la copilul dvs- mai întâi gâdilaţi ursuleţul, fraţii sau surorile sau chiar pe dvs până când copilul începe să bage de seamă şi abia apoi încercaţi să-l gâdilaţi pe el, lăsând pauze lungi care să-i construiască anticiparea.



Este important să reţineţi că trebuie să facilitaţi stabilirea contactului vizual pentru copil. Staţi în genunchi la nivelul ochilor sau chiar sub nivelul ochilor copilului pentru ca el să nu fie nevoit să se uite în sus la dvs.

  •    Împărtăşiţi activitatea aleasă de copil. Dacă alergă prin cameră scoţând sunete, copiaţi-l. Purtaţi-vă ca şi cum comportamentul lui are un scop şi un sens. Dupa ce-l imitaţi  o vreme, luaţi o pauză şi aşteptaţi reacţia lui. Acordaţi-i suficient spaţiu pentru a reacţiona dacă vrea. Încercaţi să introduceţi unele variaţii şi încurajaţi-l să vă imite.
  •      Dacă ţine o jucărie purtaţi-vă de parcă v-ar arăta-o dvs. Ţineţi-o sus ( fără a i-o lua neapărat din mâini) şi vorbiţi despre ea.
  •       Jucăriile de genul  „Jack din cutie”- aceste jucării de tip „uite-o-nu e” sunt destinate bebeluşilor, dar sunt atractive prin aceea că reprezintă o recompensă instantanee şi sporesc motivaţia prin construirea anticipării. Fiului meu îi plăcea jucăria „broasca din cutie” (făcută de Galt- a se vedea referinţele de la finalul cărţii).
  •      Cutii cu obiecte care atrag atenţia- pentru un uz practic adunaţi într-o cutie stimulente, obiecte atractive pe care să le puteţi folosi. Am dat adesea peste tot felul de lucruşoare ciudate, care păreau să aibă potenţial- unele au dat rezultate, altele nu, însă am sfârşit prin a aduna o cutie cu mici arme secrete. Ţineam această cutie undeva unde fiul meu să nu poată ajunge. Nu era o cutie cu jucării pentru orice scop; în ea se afla o colecţie de lucruşoare ce cuprindea:


·         Un titirez
·         O pană
·          O marionetă
·         Un dispozitiv de făcut bule
·         Un fluier de petrecere
·         Un yoyo
·         O minge care se lipeşte ( o arunci pe un perete şi ea alunecă in jos uşor)
·         O bandă scotch (fiului meu îi plac sunetul)
·         Un delfin magnetic care se roteşte.

Puteţi încerca să ţineţi două articole şi să încurajaţi copilul să arate înspre cel pe care-l doreşte- modelaţi-i mâna pentru a indica o formă dacă e necesar. Pe parcursul zilei înurajaţi acest lucru atunci când el merge să apuce vreun obiect, modelaţi-i mâna intr-o direcţie şi apoi atingeţi obiectul înainte de a i-l da. Consolidaţi gestul spunându-i „arată înspre…(obiectul pe care îl cere)”.

NOTĂ: Fiţi întotdeauna atenţi să nu introduceţi un lucru care să ajungă să-i placă copilului în mod obsesiv pentru că astfel obiectul va deveni mai important decât dvs în interacţune.

Să mergem mai departe

Când aţi identificat un anumit număr de moduri de a accesa atenţia copilului timp de câteva secunde, folosiţi aceste moduri pentru a le asocia cu o altă activitate, cu scopul de a prelungi momentul. În ceea ce faceţi dvs folosiţi ceva ce-i face mare plăcere copilului (spre exemplu gâdilatul) şi astfel îl determinaţi să asocieze această activitate plăcută cu o altă activitate la care el nu ar fi răspuns iniţial- spre exemplu una din următoarele activităţi:


  •                                       cântaţi un comentariu
  •                                                         faceţi un comentariu pe ritmul tobei
  •                folosiţi o rimă pentru o anumită acţiune cu mâna
  •                        mângâiaţi faţa şi marcaţi ochii, nasul
  •                     jucaţi „căluţ-căluţ” folosind un stil mai linştit, mai calm decât datul de-a tumba întru-cât atenţia trebuie să se indrepte spre cântec).

Exemplul de mai jos ilustrează cum se poate face această asociere.

Exemplu individual: Andrew

Lui Andrew, un băieţel de 3 ani, îi plăcea să fie gâdilat, iar părinţilor săi le plăcea să-l gâdile. În tot acest timp el ţipa de plăcere, îi privea drept în faţă, le dădea voie să-l atingă- era „alături de ei”. Când activitatea înceta, Andrew „dispărea” din nou. Era foarte frustrant pentru părinţii lui să ştie că el se putea bucura de împărtăşirea spaţiului, dar acest lucru se limita doar la momentele în care el era gâdilat. Ei nu ştiau cum să facă să depăşească aceste limite şi totuşi erau conştienţi că trebuiau să dezvolte în vreun fel această cale.

La început ei au sporit numărul momentelor de gâdilat sau dat de-a tumba. Ei au trebuit să renunţe la ideea lor că acesta nu era un mod de a interacţiona cu un copil fără autism tot timpul.

Apoi ei au început să asocieze gâdilatul cu o altă activitate- să sufle bule. În timp ce Andrew era gâdilat de mama sa, tatăl începea să facă bule. La început Andrew nu părea să observe, dar treptat a început să privească cu atenţie la bule. Când făcea aceasta mama sa încetinea jocul cu gâdilatul pentru a-i permite să se concentreze asupra bulelor. În timpul acestor activităţi, atenţia lui Andrew trecea repede de la una la alta şi apoi a început să atingă un părinte anume şi căuta să stabilească contact vizual cu acesta în funcţie de activitatea pe care o voia, bule sau gâdilat. Apoi bulele au fost mutate astfel încât să urmeze unui tur de gâdilire (în timp ce Andrew era captivat de bule şi îi făceau mare plăcere). Părinţii lui Andrew şi-au dat seama că el era încă receptiv la bule şi i-a uimit atunci când încerca să le prindă şi când râdea, încercând să spargă bulele. În acest timp mama şi tatăl făceau pauze lungi pentru a-i permite lui Andrew să comunice dacă voia ca jocul să continue sau nu. Ei erau  întotdeauna atenţi la orice gest sau încercare de a vorbi a copilului, şi spuneau „mai multe bule?- da!”. Dacă simţeau că el începea să se retragă din nou în spaţiul lui solitar, ei îl gâdileau din nou răspunzând întotdeauna la comenzile copilului. Dacă el se trăgea de-o parte ei reduceau activitatea treptat. Dacă el răspundea, atunci ei continuau activitatea. Andrew era întotdeauna cel care controla durata activităţii. După câteva săptămâni, Andrew a început să răspundă la bule şi fără să mai fie gâdilat. Acum părinţii lui Andrew aveau o a doua cale de a ajunge la fiul lor. Asociind activităţile noi cu vechile căi (gâdilat şi bule) ei au continuat să obţină rezultate pozitive. Următoarea activitate pe care au ales-o a fost să cânte un comentariu. În timp ce tata făcea bule pe care Andrew să le spargă, mama începea să cânte un comentariu (folosind o melodie familiară, cum ar fi „La mulţi ani”) cu privire la ce se întâmpla. Era ceva de genul:

                „Andrew e pe canapea. Andrew a spart o bulă…Uite, uite ce bulă mare! Andrew a spart o bulă…Tata face bule…Mai multe, mai multe, mai multe. Tata face bule… Sparge-le, sparge-le, sparge-le… O bulă pe geam, o bulă pe podea, uite Andrew, mai multe bule…”

Mama lui Andrew cânta comentariul folosind multe repetiţii şi rime unde era posibil, comentând tot timpul despre ce făcea Andrew în acel moment. I-a luat ceva vreme până ce îi veneau uşor să facă acest lucru, insă curând a descoperit un stil care funcţiona şi era amuzant. Din nou Andrew părea să ignore comentariul şi se concentra doar la bule, dar treptat a început să privească spre mama sa pentru a-i cânta de îndată ce jocul cu bule începea. De îndată ce a fost clar că acele comentarii erau la fel de importante pentru copil ca şi bulele, mama a mers mai departe şi a început să cânte comentarii despre alte lucruri care se întâmplau în timpul zilei; spre exemplu, în timp ce Andrew hoinărea prin cameră ea încerca un cometariu despre ce făcea el:

                „Uită-te pe fereastră, ce poţi vedea? Eu văd o casă, un copac. Atinge perna, atinge podeaua, atige genunchiul mamei .”

Timp de mai multe săptămâni părinţii lui Andrew şi-au format o colecţie de activităţi care nu doar captivau atenţia lui Andrew şi-l determinau să comunice, dar care erau totodată atât de plăcute pentru copil încât el le dădea voie părinţilor să împărtăşească spţiul lui în aceeaşi manieră în care, cu câteva săptămâni înainte doar gâdilatul le permitea să o facă.
Sper că acest exemplu ilustrează faptul că, deşi există doar o activitate la care copilul pare să răspundă, există totuşi moduri de a asocia această activitate cu o nouă activitate, astfel încât aceleaşi sentimente de plăcere îl lasă să prelungească momentele în care reacţionează la atenţia dvs şi crează oportunităţi de comunicare pentru el. 

Majoritatea părinţilor care au participat la sondajul meu au declarat că adesea copii lor erau mai receptivi în timpul jocului de-a tumba şi şi-au dat seama, prin metoda „încercare şi eroare” că există mai multe moduri de a folosi aceste perioade pentru a încuraja interacţiunea; alţi părinţi erau fixaţi pe idei de a merge mai departe, dincolo de aceste perioade. La momentul diagnosticării fiului meu, noi eram conştienţi că el relaţiona cu noi mai bine şi pe mai multe niveluri în timpul acestui tip de joacă; dar nu ştiam deloc cum să folosim acest lucru ca şi o punte către alte activităţi. De îndată ce am descoperit, în cele din urmă cum să asociem aceasta cu noi activităţi, am reuşit să introducem o serie de lucruri ce puteau fi folosite ca şi unelte pentru a-l readuce la noi atunci când părea mai puţin receptiv sau puteau fi folosite ca recompense pentru nişte activităţi mai solicitante, cum ar fi logopedia.

Eu aş spune că este neproductiv şi extrem de epuizant să încerci să captezi atenţia copilului în cele mai multe din orele sale de deşteptare (trezire). În zilele imediat de după diagnosticare intram deseori în panică dacă simţeam că fiul meu se retrăsese din nou în lumea lui. Acum consider că el are nevoie de timp pentr a face exact acest lucru. Dvs vă cunoaşteţi copilul cel mai bine şi puteţi decide cât de intensă/relaxată va fi abordarea dvs şi ce este bine pentru copilul dvs. pe lângă aceste activităţi de încurajare a interacţiunii bazate pe joc puteţi, de asemenea să creaţi oportunităţi de comunicare şi în alte situaţii:

  •         lăsaţi la vedere ceva ce i se pare atrăgător copilului dvs (spre exemplu un biscuite), dar la care să nu poată ajunge sau puneţi acel obiect într-un recipient închis dar transparent. Aşteptaţi să facă un gest înspre dvs şi răspundeţi cu „Tom vrea…biscuitele?Da?”şi apoi daţi-i biscuitele. Aţi putea să vă prefaceţi că aţi crezut că el cere altceva şi astfel încurajaţi-l să spună numele obiectului pe care şi- l doreşte 

  •    creaţi o problemă pentru copil- băgaţi-i mâinile în şosete sau puneţi-i cizmele dvs în picioare. Oferiţi-i o încurajare, un imbold de a comunica faptul că ceva e în neregulă.
De îndată ce aţi descoperit că există unelte pentru a capta atenţia copilului dvs şi că puteţi crea situaţii pentru a-l încuraja să comunice, atunci joaca reală poate să înceapă. Întotdeauna ţineţi cu dinţii de armele dvs secrete- nu se ştie niciodată când s-ar putea să aveţi nevoie de ele!


Text tradus din carte ”Playing, Laughing and Learning with Children on the Autism Spectrum: A Practical Resource of Play Ideas for Parents and Carers” - Julia Moor

Abilităţi timpurii de joacă la copilul cu autism: Câştigarea atenţiei şi împărţirea spaţiului. Sugestii pentru părinti și terapeuți

Ce înseamnă să împarţi spaţiul si ce insemnă atenția împărtășită?

Înseamnă că atenţia voastră cumulată este orientată spre acelaşi obiect, în acelaşi timp; probabil, amândoi încercaţi aceeaşi reacţie şi sunteţi conştienţi amândoi că şi celălalt e implicat. În cazul copiilor fără autism, aceste situaţii sunt perfect naturale şi se întâmplă frecvent ca părintele şi copilul să nu remarce acest lucru, fără să fie nevoie de vreo analiză! Ca şi părinţi ai copiilor cu autism, noi trebuie să fim conştienţi de procesele implicate astfel încât să creăm în mod conştient un sentiment al „spaţiului împărţit”.  Să împarţi un anumit spaţiu nu înseamnă doar să împărtăşeşti aceeaşi experienţă fizică, ci şi să împărtăşeşti atenţia, emoţia şi înţelegerea, adică toate scele „ingrediente” critice pentru comunicarea timpurie.

Determinarea de a evita

Spre deosebire de semenii lor, copiii mici cu autism sunt de fapt motivaţi să evite “împărţirea spaţiului”, să reziste la discomfortul pe care il pot cauza încercările de contact vizual, de contact fizic şi de interacţiune venite din partea celorlalte persoane. În consecinţă, ei vor evita de asemenea învăţarea beneficiilor pe care le aduce comunicarea sau învăţarea că de fapt comunicarea înseamnă ceva pentru ei. Prin încercări deliberate de a vă încuraja copilul să-şi împartă atenţia, puteţi depăşi aversiunea sa iniţială, demonstrându-i că de fapt comunicare este un lucru bun. Capacitatea de a comunica (în orice mod poate) îi va da posibilitatea de a-şi exprima nevoile şi emoţiile şi de a înţelege oamenii şi lumea din jurul său într-un mod care ar putea chiar să-i reducă anxietatea pe termen lung. Fiţi întotdeauna conştienţi de anxietatea şi disconfortul pe care le pot provoca abordările directe de interacţiune. Lăsaţi înţelegerea dvs faţă de aceste sentimente să se reflecte în interacţiuni blânde, non-intruzive, iar când folosiţi o abordare directă, încercaţi să o limitaţi la scurte izbucniri confortabile.

Cum încerci să împarţi spaţiul cu un copil autist?

Înainte de a încerca să interacţionaţi cu copilul dvs la un nivel ce ar putea fi numit “joaca împreună” trebuie să îl faceţi să realizeze că indiferent cât de incomode, neplăcute ar fi sentimentele sale, totuşi împărtăşirea spaţiului chiar şi vreme de câteva secunde poate fi atât de amuzantă şi de benefică, încât ar putea depăşi determinarea lui de a nu vă  lăsa să pătrundeţi în interiorul lui.
Când părinţii conştientizează refuzul copilului de a le permite accesul în spaţiul său (atitudine observabilă în jurul vârstei de 12-18 luni, când ne aşteptăm ca lor să le facă plăcere atenţia comună/împărtășită) noi încercăm să folosim rutine obişnuite:  ne facem vocile să pară extreme de entuziaste, tragem fizic copilul înspre noi, vorbim mai tare (în cazul unei probleme de auz) şi de obicei recurgem la ideea că “poate vrea doar să fie din nou pe cont propriu”. Pe parcurs unele lucruri ar putea să funcţioneze, aşa că le păstrăm- gâdilitul, cântatul- toate părând să producă un răspuns din partea copilului; însă, de obicei nu există nici metodă nici structură în ceea ce facem. Dacă sunteţi suficient de norocoşi pentru a primi un diagnostic timpuriu, atunci înşelegerea mai profundă a motivului pentru care copilul dvs se comportă astfel ar putea să vă fie de folos- dar de unde începeţi?

Comunicarea - Cum creaţi o motivaţie de a comunica?
Observaţi momentele în care copilul dvs este cel mai accesibil şi notaţi-vă când sunt acestea. Ar putea fi atunci când:
-          Este gâdilat;
-          Îi cântaţi;
-          Se dă de-a tumba;
-          Mănâncă ceva ce îi place;
-          Sare  în plasa elastică;
-          Sare în bălţi;
-          Face baie;
-          Este relaxat şi stă în pat.

S-ar putea să nu fie niciuna din cele de mai sus, dar poate fi un moment când el pare receptiv, relaxat şi dornic să vă privească (indiferent cât de iute). Poate chiar să fie un moment pe care nu l-aţi mai observat înainte, cum ar fi mersul cu maşina (călătoriţi alături de el în maşină ca şi pasager şi urmăriţi-i reacţiile faţă de dvs) sau legănatul în scrânciob în parc. De îndată ce aţi bătut în cuie aceste momente, folosiţi-le ca şi perioade în care puteţi intr-adevăr să-i demonstraţi copilului că există o semnificaţie în comunicarea cu alţi oameni, şi anume că poate aduce anumite reconpense, beneficii.
  •     Încurajaţi-vă copilul să vă atingă şi creaţi un răspuns care să i se pară amuzant, interesant. Spre exemplu duceţi-i mâna spre faţa dvs şi scoateţi un sunet „beep-beep” atunci când vă atinge nasul sau scoateţi limba. Răspundeţi în acelaşi fel de fiecare dată pentru ca el să-şi dea seama că acelaşi gest generează acelaşi răspuns. S-ar putea ca el să vrea să repete jocul la nesfârşit. Când se obişnuieşte să facă aceste gesturi, faceţi un nou gest pentru a atinge alte părţi ale feţei dvs. Atigeţi-i faţa şi încurajaţi-l să scoată acelaşi zgomot ca şi dvs. Acesta ar putea fi un bun joc de jucat chiar înainte de a se culca sau când face baie.
  •  Când vă angajaţi într-un joc care îi face plăcere, cum ar fi gâdilirea, opriţi-vă pentru a face o pauză lungă (adesea mai lungă decât vi s-ar părea necesar) şi aşteptaţi până copilul face un gest care să vă indice că vrea să continuie jocul. Acest gest ar putea să fie contactul vizual sau ar putea să vă tragă mâinile înspre el. Ca şi răspuns uitaţi-vă la el şi întrebaţi-l „vrei să ne mai jucăm, nu?” şi continuaţi jocul.
  •     Jocurile „de-a baba oarba”- puneţi-vă o pernuţă sau o eşarfă pe faţă sau ascundeţi-vă după diferite obiecte (o cutie mare sau un tunel de joacă). Creaţi pauze suficient de lungi pentru a construi anticiparea şi pentru a-i da copilului suficient spaţiu pentru a vă arată că vrea să continue joaca.
  •       Strâmbaţi-vă- acoperiţi-vă faţa cu mâinile şi când le îndepartaţi schimbaţi-vă expresia feţei. Încercaţi să purtaţi o pălărie sau să vă pictaţi nasul roşu, cu ruj, pentru a vă determina copilul să vă privească drept în faţă. Încurajaţi contactul vizual înainte de a vă schimba expresia feţei.
  •   Dansul- faceţi paşi de dans pe muzică împreună cu el, apoi opriţi-vă şi luaţi o pauză pentru ca el să vă arate că vrea să se mai joace ( a se vedea capiolul 6 pentru mai multe activităţi de dans/muzicale).
  •      Aruncaţi-i zmeură în palmă/pe burtică- aşteptaţi să facă contact vizual înainte de a face asta din nou.
Daţi-i voie copilului să dicteze câtă vreme vă permite să staţi în spaţiul lui- am observat că în momentul în care am încercat să prelungesc activitatea şi să forţez atenţia fiului meu atunci activitatea respectivă nu a mai prezentat nicio atracţie pentru el. De îndată ce vă obişnuiţi cu modul copilului de a răspunde atunci când încearcă să comunice, căutaţi mai multe modalităţi de a ajunge la el şi creaţi mai multe oportunităţi de interacţiune pentru copil.

Idei de încercat
  • Baloane- simplu şi adesea eficace daţi drumul unui balon să se dezumfle şi să zbârnâie prin cameră. Lăsaţi copilul să anticipeze când veţi face asta spunând „pe locuri…fiţi gata….start!” faceţi o scută pauza înainte de a da drumul balonului , astefl încât copilul să poată anticipa activitatea şi să fie motivat ori să incerce să spună el „start”  ori să facă un gest pentru a vă comunica acest lucru, prin contact vizual, spre exemplu. Magazinele de noutăţi vând adesea articole trase de baloane, spre exemplu maşinuţe sau elicoptere. Acest gen de magazine nu se adresează copiilor foarte mici, însă se merită să le vizitaţi pentru a cumpăra articole pe care copilul dvs cu greu le-ar putea ignora. Nu lăsaţi astfel de articole la îndemâna copiilor, căci s-ar putea să nu fie sigure sau să aibă mici componente cu care copilul s-ar putea îneca- doar joacă supravegheată! Încercaţi să loviţi uşor copilul cu balonul umflat; dacă îi place vreun obiect în mod deodebit desenaţi-l pe suprafaţa balonului sau lipiţi  poza cu acesta pe balon.
  •      Bule- există o mulţime de maşinării/baghete care fac bule. Nu uitaţi să aşteptaţi ca el să facă contact vizual înainte să faceţi mai multe bule. Dacă şi copilul vrea să facă  bule alegeţi ceva uşor de manevrat pentru el (sunt disponibile şi recipiente speciale care nu se varsă). Dacă vreţi să introduceţi jocul cu bule pentru a atrage atenţia copilului şi pentru a construi motivaţia de a comunica, cel mai bine ar fi să controlaţi suflatul bulelor dvs căci altfel jocul s-ar putea transforma în curând într-o activitate solitară. Totuşi, mai încolo aţi putea folosi bulele ca şi recompensă pentru a încerca o activitate mai solicitantă. Încurajarea copilului să sufle pentru a face bule este un exerciţiu bun pentru dezvoltarea muşchilor vorbirii; dacă copilului îi vine greu să sufle încercaţi un dispozitiv de suflat bule/ventilator pe baterie pentru un impact instantaneu (şi uşor de folosit pentru copil). Încercaţi de asemenea baghetele de făcut bule cu ventilatoare/fluiere încorporate. Fiţi atenţi ca sticla cu soluţia pentru bule să nu fie mai interesantă decât bulele în sine. Dacă copilului îi plac mai mult recipientele de acest gen, ascundeţi-le şi daţi-i doar bagheta. Evitaţi să vă faceţi griji din cauza mochetei punând prosoape pe podea astfel încât să nu vă fie distrasă atenţia şi să vă distraţi (pentru furnizori de activităţi cu bule consultaţi paginile de la finalul cărţii).
  •  Pene - unor copii cu autism li se patre extrem de neconfortabilă atingerea uşoară a unei pene; altora (cum ar fi fiul meu) li se pare amuzant să fie gâdilaţi cu pana sau să o foloseacă pentru a-i gâdila pe alţii. Încercaţi să folosiţi penele mari ,viu colorate care se găsesc în magazinele de artizanat. Nu vă lansaţi pur şi simplu cu pana la copilul dvs- mai întâi gâdilaţi ursuleţul, fraţii sau surorile sau chiar pe dvs până când copilul începe să bage de seamă şi abia apoi încercaţi să-l gâdilaţi pe el, lăsând pauze lungi care să-i construiască anticiparea.
Este important să reţineţi că trebuie să facilitaţi stabilirea contactului vizual pentru copil. Staţi în genunchi la nivelul ochilor sau chiar sub nivelul ochilor copilului pentru ca el să nu fie nevoit să se uite în sus la dvs.
  •    Împărtăşiţi activitatea aleasă de copil. Dacă alergă prin cameră scoţând sunete, copiaţi-l. Purtaţi-vă ca şi cum comportamentul lui are un scop şi un sens. Dupa ce-l imitaţi  o vreme, luaţi o pauză şi aşteptaţi reacţia lui. Acordaţi-i suficient spaţiu pentru a reacţiona dacă vrea. Încercaţi să introduceţi unele variaţii şi încurajaţi-l să vă imite.
  •      Dacă ţine o jucărie purtaţi-vă de parcă v-ar arăta-o dvs. Ţineţi-o sus ( fără a i-o lua neapărat din mâini) şi vorbiţi despre ea.
  •       Jucăriile de genul  „Jack din cutie”- aceste jucării de tip „uite-o-nu e” sunt destinate bebeluşilor, dar sunt atractive prin aceea că reprezintă o recompensă instantanee şi sporesc motivaţia prin construirea anticipării. Fiului meu îi plăcea jucăria „broasca din cutie” (făcută de Galt- a se vedea referinţele de la finalul cărţii).
  •      Cutii cu obiecte care atrag atenţia- pentru un uz practic adunaţi într-o cutie stimulente, obiecte atractive pe care să le puteţi folosi. Am dat adesea peste tot felul de lucruşoare ciudate, care păreau să aibă potenţial- unele au dat rezultate, altele nu, însă am sfârşit prin a aduna o cutie cu mici arme secrete. Ţineam această cutie undeva unde fiul meu să nu poată ajunge. Nu era o cutie cu jucării pentru orice scop; în ea se afla o colecţie de lucruşoare ce cuprindea:
·         Un titirez
·         O pană
·          O marionetă
·         Un dispozitiv de făcut bule
·         Un fluier de petrecere
·         Un yoyo
·         O minge care se lipeşte ( o arunci pe un perete şi ea alunecă in jos uşor)
·         O bandă scotch (fiului meu îi plac sunetul)
·         Un delfin magnetic care se roteşte.

Puteţi încerca să ţineţi două articole şi să încurajaţi copilul să arate înspre cel pe care-l doreşte- modelaţi-i mâna pentru a indica o formă dacă e necesar. Pe parcursul zilei înurajaţi acest lucru atunci când el merge să apuce vreun obiect, modelaţi-i mâna intr-o direcţie şi apoi atingeţi obiectul înainte de a i-l da. Consolidaţi gestul spunându-i „arată înspre…(obiectul pe care îl cere)”.

NOTĂ: Fiţi întotdeauna atenţi să nu introduceţi un lucru care să ajungă să-i placă copilului în mod obsesiv pentru că astfel obiectul va deveni mai important decât dvs în interacţune.

Să mergem mai departe

Când aţi identificat un anumit număr de moduri de a accesa atenţia copilului timp de câteva secunde, folosiţi aceste moduri pentru a le asocia cu o altă activitate, cu scopul de a prelungi momentul. În ceea ce faceţi dvs folosiţi ceva ce-i face mare plăcere copilului (spre exemplu gâdilatul) şi astfel îl determinaţi să asocieze această activitate plăcută cu o altă activitate la care el nu ar fi răspuns iniţial- spre exemplu una din următoarele activităţi:
  •                                       cântaţi un comentariu
  •                                                         faceţi un comentariu pe ritmul tobei
  •                folosiţi o rimă pentru o anumită acţiune cu mâna
  •                        mângâiaţi faţa şi marcaţi ochii, nasul
  •                     jucaţi „căluţ-căluţ” folosind un stil mai linştit, mai calm decât datul de-a tumba întru-cât atenţia trebuie să se indrepte spre cântec).
Exemplul de mai jos ilustrează cum se poate face această asociere.

Exemplu individual: Andrew

Lui Andrew, un băieţel de 3 ani, îi plăcea să fie gâdilat, iar părinţilor săi le plăcea să-l gâdile. În tot acest timp el ţipa de plăcere, îi privea drept în faţă, le dădea voie să-l atingă- era „alături de ei”. Când activitatea înceta, Andrew „dispărea” din nou. Era foarte frustrant pentru părinţii lui să ştie că el se putea bucura de împărtăşirea spaţiului, dar acest lucru se limita doar la momentele în care el era gâdilat. Ei nu ştiau cum să facă să depăşească aceste limite şi totuşi erau conştienţi că trebuiau să dezvolte în vreun fel această cale.

La început ei au sporit numărul momentelor de gâdilat sau dat de-a tumba. Ei au trebuit să renunţe la ideea lor că acesta nu era un mod de a interacţiona cu un copil fără autism tot timpul.

Apoi ei au început să asocieze gâdilatul cu o altă activitate- să sufle bule. În timp ce Andrew era gâdilat de mama sa, tatăl începea să facă bule. La început Andrew nu părea să observe, dar treptat a început să privească cu atenţie la bule. Când făcea aceasta mama sa încetinea jocul cu gâdilatul pentru a-i permite să se concentreze asupra bulelor. În timpul acestor activităţi, atenţia lui Andrew trecea repede de la una la alta şi apoi a început să atingă un părinte anume şi căuta să stabilească contact vizual cu acesta în funcţie de activitatea pe care o voia, bule sau gâdilat. Apoi bulele au fost mutate astfel încât să urmeze unui tur de gâdilire (în timp ce Andrew era captivat de bule şi îi făceau mare plăcere). Părinţii lui Andrew şi-au dat seama că el era încă receptiv la bule şi i-a uimit atunci când încerca să le prindă şi când râdea, încercând să spargă bulele. În acest timp mama şi tatăl făceau pauze lungi pentru a-i permite lui Andrew să comunice dacă voia ca jocul să continue sau nu. Ei erau  întotdeauna atenţi la orice gest sau încercare de a vorbi a copilului, şi spuneau „mai multe bule?- da!”. Dacă simţeau că el începea să se retragă din nou în spaţiul lui solitar, ei îl gâdileau din nou răspunzând întotdeauna la comenzile copilului. Dacă el se trăgea de-o parte ei reduceau activitatea treptat. Dacă el răspundea, atunci ei continuau activitatea. Andrew era întotdeauna cel care controla durata activităţii. După câteva săptămâni, Andrew a început să răspundă la bule şi fără să mai fie gâdilat. Acum părinţii lui Andrew aveau o a doua cale de a ajunge la fiul lor. Asociind activităţile noi cu vechile căi (gâdilat şi bule) ei au continuat să obţină rezultate pozitive. Următoarea activitate pe care au ales-o a fost să cânte un comentariu. În timp ce tata făcea bule pe care Andrew să le spargă, mama începea să cânte un comentariu (folosind o melodie familiară, cum ar fi „La mulţi ani”) cu privire la ce se întâmpla. Era ceva de genul:

                „Andrew e pe canapea. Andrew a spart o bulă…Uite, uite ce bulă mare! Andrew a spart o bulă…Tata face bule…Mai multe, mai multe, mai multe. Tata face bule… Sparge-le, sparge-le, sparge-le… O bulă pe geam, o bulă pe podea, uite Andrew, mai multe bule…”

Mama lui Andrew cânta comentariul folosind multe repetiţii şi rime unde era posibil, comentând tot timpul despre ce făcea Andrew în acel moment. I-a luat ceva vreme până ce îi veneau uşor să facă acest lucru, insă curând a descoperit un stil care funcţiona şi era amuzant. Din nou Andrew părea să ignore comentariul şi se concentra doar la bule, dar treptat a început să privească spre mama sa pentru a-i cânta de îndată ce jocul cu bule începea. De îndată ce a fost clar că acele comentarii erau la fel de importante pentru copil ca şi bulele, mama a mers mai departe şi a început să cânte comentarii despre alte lucruri care se întâmplau în timpul zilei; spre exemplu, în timp ce Andrew hoinărea prin cameră ea încerca un cometariu despre ce făcea el:

                „Uită-te pe fereastră, ce poţi vedea? Eu văd o casă, un copac. Atinge perna, atinge podeaua, atige genunchiul mamei .”

Timp de mai multe săptămâni părinţii lui Andrew şi-au format o colecţie de activităţi care nu doar captivau atenţia lui Andrew şi-l determinau să comunice, dar care erau totodată atât de plăcute pentru copil încât el le dădea voie părinţilor să împărtăşească spţiul lui în aceeaşi manieră în care, cu câteva săptămâni înainte doar gâdilatul le permitea să o facă.
Sper că acest exemplu ilustrează faptul că, deşi există doar o activitate la care copilul pare să răspundă, există totuşi moduri de a asocia această activitate cu o nouă activitate, astfel încât aceleaşi sentimente de plăcere îl lasă să prelungească momentele în care reacţionează la atenţia dvs şi crează oportunităţi de comunicare pentru el. 

Majoritatea părinţilor care au participat la sondajul meu au declarat că adesea copii lor erau mai receptivi în timpul jocului de-a tumba şi şi-au dat seama, prin metoda „încercare şi eroare” că există mai multe moduri de a folosi aceste perioade pentru a încuraja interacţiunea; alţi părinţi erau fixaţi pe idei de a merge mai departe, dincolo de aceste perioade. La momentul diagnosticării fiului meu, noi eram conştienţi că el relaţiona cu noi mai bine şi pe mai multe niveluri în timpul acestui tip de joacă; dar nu ştiam deloc cum să folosim acest lucru ca şi o punte către alte activităţi. De îndată ce am descoperit, în cele din urmă cum să asociem aceasta cu noi activităţi, am reuşit să introducem o serie de lucruri ce puteau fi folosite ca şi unelte pentru a-l readuce la noi atunci când părea mai puţin receptiv sau puteau fi folosite ca recompense pentru nişte activităţi mai solicitante, cum ar fi logopedia.

Eu aş spune că este neproductiv şi extrem de epuizant să încerci să captezi atenţia copilului în cele mai multe din orele sale de deşteptare (trezire). În zilele imediat de după diagnosticare intram deseori în panică dacă simţeam că fiul meu se retrăsese din nou în lumea lui. Acum consider că el are nevoie de timp pentru a face exact acest lucru. Dvs vă cunoaşteţi copilul cel mai bine şi puteţi decide cât de intensă/relaxată va fi abordarea dvs şi ce este bine pentru copilul dvs. pe lângă aceste activităţi de încurajare a interacţiunii bazate pe joc puteţi, de asemenea să creaţi oportunităţi de comunicare şi în alte situaţii:

  •  lăsaţi la vedere ceva ce i se pare atrăgător copilului dvs (spre exemplu un biscuite), dar la care să nu poată ajunge sau puneţi acel obiect într-un recipient închis dar transparent. Aşteptaţi să facă un gest înspre dvs şi răspundeţi cu „Tom vrea…biscuitele?Da?”şi apoi daţi-i biscuitele. Aţi putea să vă prefaceţi că aţi crezut că el cere altceva şi astfel încurajaţi-l să spună numele obiectului pe care şi- l doreşte 

  •  creaţi o problemă pentru copil- băgaţi-i mâinile în şosete sau puneţi-i cizmele dvs în picioare. Oferiţi-i o încurajare, un imbold de a comunica faptul că ceva e în neregulă.
De îndată ce aţi descoperit că există unelte pentru a capta atenţia copilului dvs şi că puteţi crea situaţii pentru a-l încuraja să comunice, atunci joaca reală poate să înceapă. Întotdeauna ţineţi cu dinţii de armele dvs secrete- nu se ştie niciodată când s-ar putea să aveţi nevoie de ele!
Text tradus din carte ”Playing, Laughing and Learning with Children on the Autism Spectrum: A Practical Resource of Play Ideas for Parents and Carers” - Julia Moor

duminică, 21 august 2016

”Nu te platesc pentru a te juca cu copilul meu cu autism. Fă lecții cu el!”



”Nu te platesc pentru a te juca cu copilul meu cu autism. Fă lecții cu el!” Este gandul rostit sau nerostit al unor parinti disperați să iși ajute copilul diagnosticat cu autism, in conditiile in care acesta nu a împlinit incă vârsta de 3 ani.

Nu stiu de ce, dar joaca pare sa fie apanajul copiilor tipici, a celor ce stiu să se joace, amuzandu-se sau distrandu-se cu diverse jocuri sau jucării. A te juca în cultura romaneasca înseamnă a pierde timpul cu ceva. ”Da-i copilului ceva sa se joace!” ar putea insemna ”Fă-l sa stea cuminte cumva, sa mai treaca timpul si pentru noi!”.  Imi amintesc si acum amărăciunea unor doamne educatoare ce afirmau ca mulți parinti cu copii neruotipici nu apreciaza munca lor, care este considerata o joacă continua, cu alte cuvine o etapa neînsemnată în viața copilului lor.

In schimb cuvantul ”LECTIE” conține o încărcătură mult mai academica, impregnata de seriozitate, de genul: ”Inveți ceva cu adevarat!”.  

”Sa facem lecții copile!” sună mult mai bine decât ”Hai sa ne jucam prietene!”.

In acest context situația copiilor cu autism se complica extrem de mult, pentru ca de la bun inceput trebuie sa precizam ca, un copil cu autism nu se poate juca, deși ar putea parea ca se joacă cumva. ”Care este jocul preferat al copilului dvs?” este o intrebare ce o pun deseori parintilor, dupa mai multe incercări eșuate de a mă juca cu el. Zeci de răspunsuri le-am primit la fel: ”Se joacă cu masini!”.

Cobor masinile de pe raft si i le dau bucuroasă copilului, să ne jucăm impreuna. Până să ajung la nivelul ochilor lui, încercând să-i prind o privire, el deja smulge o masina din cutie. În imediat momentul următor o răsuceste pe spate, învartindu-i roțile cu interes. Nu as putea spune ca se joacă, pentru că nu o face nici cu entuziasm, nici pentru a se distra împreuna cu cineva, focusul fiind doar pe miscarea produsă de învartitul de roți.

Incerc sa intervin discret, să îi arăt că ne putem juca împreună, eu cu o masină, el cu alta. Eu o pun pe covor, să o plimb încoace și încolo, el continuă să învartă rotile masinii lui, iar si iar, fără să schițeze vreun gest că exist pentru el sau măcar să observe o clipă mișcările disperate ale mâinilor mele,  in incercarea de a ma face văzută acolo. Scot mai multe masini din cutie, și atunci situatia se schimbă, ca prin minune. Pare sa fie interesat de toate deodată si renunță brusc la roți.  Eu, din nou, abia aștept să ne putem jucam împreună. Încerc să imi fac simțită prezența ... în zadar. Aproape regret ca nu sunt o mașina într-o cutie, sa ma pot bucura de toata atentia copilului.

Mai apoi observ ca ia mașinile toate, si le aliniaza. Eu mă apropii de sirul lui de masini. Prezenta mea nu pare sa il disturbe nicidecum. Intelege oare ca am în intenție sa ne jucăm impreuna, mă întreb? Gandurile mele sunt invizibile pentru el. Dar, atunci cand mâna mea atinge o mașină din șirul lui mult prețuit, copilul incepe sa se agite bursc. Îndrăznesc mai mult, și scot o masina pentru mine, lasând acolo, în șir, un gol imens, pe care copilul se grabeste sa îl umple imediat,  pentru a-și stapani anumite stări interioare. 

Vreau să înteleg despre ce trairi e vorba în această situație tensionată! Cum eu ma prefac ca nu inteleg ce vrea, agitația lui se transformă în frică si, mai apoi, în atac de panică sau furie dezlănțuită, fără nici cea mai mică cenzură. Privesc la părinții ingrijorati și înghețați de întreaga situație și observ cum crește si pentru ei nivelul fricii. Aproape mă imploră cu privirea sa dau masina inapoi copilului . Pană sa apuc să procesez ce se întâmplă, copilul mi-o smulge din mână pentru a umple acel gol, din șirul lung de masini. El nu intelege ca eu pot fi o sursa de placere pentru el, ci mă percepe ca un potențial pericol iminent, făcându-l să retrăiască pierderea si suferința generata de separarea de acel obiect.

Acel gol, reprezintă neantul copilului cu autism, un neant cu efect inhibitor asupra jocului. Copilul cu autism simte ca există cu adevarat atunci cand se acroșeaza compulsiv de obiecte tari (masina, cub, tren, autobuz) sau forme moi (stereotipii senzoriale-fluturarul din maini, mersul pe varfuri), obiecte care constituie un invelis de siguranta. În lipsa jocului firesc, intregul set de experiente negative ce un copil obisnuit le-ar manifesta prin jocul dramatic, copilul cu autism le ține în frâu apeland masiv la stereotipii. 

”Acesti copii se afla intr-o stare de disperare făra margini, pentru ca se simt în afara posibilității de ajutor uman” (Frances Tustin-Carapacea Protectoare). Lipsindu-le încrederea fundamentală în oameni și acel sentiment stabil de siguranță, aceștia nu pot realiza gestul de incredere necesar pentru a trece de la suportul si elementele cu efect calmant al obiectelor tari si moi , tangibile (cunoscute sub numele de stereotipii), la increderea acordata transformărilor intangibile, de tipul unor tablouri in minte, imaginilor, amintirilor si gandurilor. In absenta acestor posibilități JOCUL NU POATE INCEPE!

Pentru acesti copii, sentimentul de a fi sustinut strans în îmbrățișarea cuprinzatoare a unei atenții pline de grijă oferite de un adult este inexistent. Ei se agață mereu de forme si obiecte senzoriale neînsufletite (moi sau dure) ca o modalitate de calmare a neliniștilor lor.  In acest caz au nevoie de reziliența ferma a unei fiinte umane ale carei raspunsuri emotionale adecvate si atente să faciliteze defășurarea unor transformari continue în dezvoltarea  psihicului copilului.   Această ființă umană poate fi reprezentată de un psihoterapeut bine pregătit pentru a crea un cadru terapeutic propice acestor copii.

Psihoterapia adecvată naturii autiste a acestor copii, care nu se joaca, ii poate ajuta sa elaboreze experiențe infantile, anterior intolerabile, cum ar fi acea stare fundamentala de absență și pierdere generata de separarea de un obiect de siguranta.  In acest context unii dintre ei ar putea incepe sa se joace. Psihoterapia creaza mediul propice de devoltare psihica a copilului, o dezvoltare ce in stare lui autista este complet intrerupta.  Aceasta întrunește condițiile necesare pentru ca psihoterapeutul sa trezeasca la viata flacara firava a psihicului copilului, înțelegând sursa nesiguranței acestor copii, si oferind o situație în care ei pot incepe sa creeze conexiuni psihice cu un terapeut ce este perceput ca o sursa de placere și confort, mai puternica decat orice alt obiect de siguranta. In acest context jocul devine extrem de important pentru copilul cu autism.

Pentru ca acest lucru sa se intample, separarea copilului de obiectele de siguranță nu se face brusc, sau cu alte cuvinte stereotipiile nu se intrerup pur și simplu!  Terapeutul incepe sa modereze folosirea de catre copil a obiectelor de joaca într-un mod autist/sterotip. In acest proces copiii integreaza sentimente extrem de dureroase, fiind deseori inghețați de spaimă și pietrificați de durere. De aceea, înainte de a modifica modul autist de a se juca cu obiectele,  copiii trebuie sa retrăiască aceste stari de inghte/gol/ neant  alaturi de un terapeut care poate empatiza cu astfel de sentimente, fara a fi inghețat de frică.

Acest lucru se poate intampla numai in conditiile in care ne facem simtită prezența ca terapeuți. Copilul cu autism are o mare nevoie de control si este extrem de dominator, ignorand orice altă dorință a vreunei ființe umane. Nu trebuie sa permitem ”sa fim aruncați la gunoi”, spune Fances Tustin, astfel încât rolul nostru sa fie anulat sau lipsit de sens. Trebuie să mergem înainte și să nu permitem ca increderea noastră să fie submintă de respingerea manifestată de acești copii, față de miscările noastre de deschidere. Ferm dar bland, îi facem să înțeleagă că prezența noastra acolo este una hranitoare. Consecvența si fermitatea terapeutului, ii ajută pe acești copii să conștientizeze continuitatea existenței, astfel încat absența terapeutului să stimuleze acele imagini mentale sau amintiri atat de necesare dezvoltarii unui psihic echilibrat. La nivel profund atasamentul incepe sa se formeze. Toate aceste lucruri nu se intamplă prin magie, ci sunt rezultatul unei munci extrem de grele. Terapeuții foarte afectati de starea tragică a acestor copii devin extrem de ingăduitori cu ei. Acest este cel mai rău lucru ce il pot face. În ciuda faptului că ei cred ca sunt in stare să facă foarte puține lucrurui, acești copii devin, in aceste condiții, extrem de puternici. Ei aleg să nu faca eforturi suplimentare prin lipsă de cooperare. Este nevoie de un terapeut priceput care să il aducă pe copil la”turma experientelor comune”. 

De fapt scopul psihoterapiei este sa il ajutam pe copilul cu autism sa isi traiasca cu adevarat doliul pierderii mașinii din sirul făcut cu atâta perfectiune si meticulozitate. Doliul trebuie trăit, iar golul lasat de lipsa mașinii din acel rând va fi inlocuit treptat cu prezența hranitoare a terapeutului, pe care copilul incepe sa il perceapa cu adevarat ca fiind o sursă de siguranță si confort.  Astfel copilul intelege că există joacă după doliu!

Mai apoi joaca de-a masina in fel si chip inseamna vindecarea trairilor autiste si renuntarea la invârtitul rotilor, atunci cand copilul are cu ce înlocui acel comportament. Astfel a ne juca cu masina inseamnă a încărca, a decărca,  a trage masina, a împinge, a merge pe sosea, a parca, a șofa, a călători etc.  Abia atunci joaca incepe cu adevarat!

O  LECTIE minunata poate fi joaca pentru copilul cu autism! Depinde numai de noi ce fel de lecții oferim acestor copii. Este nevoie de curaj si empatie dar si de o intelege profunda a autismului in esenta lui, pentru a ne juca cu sens! Indrazneste dragă părinte, dragă terapeutule, dragă educatorului sa le oferi asemenea lecții copiilor cu autism. Sunt cu adevarat vindecatoare.