Cum să dezvoltăm un model de ataşament şi implicare.
1) Un
ataşament incomplet determină copilul să nu-şi poată folosi sinele. În termeni
psihologici, acest lucru înseamnă „lipsă de autocontrol”.
2) Persoana cu autism nu se ataşează aşa cum ne-am aştepta, în relaţii „tipice”.
3) A lucra cu persoane cu autism este mult mai dificil decât cu persoane „tipice”. Cei mai mulţi terapeuţi, la un anumit nivel, se identifică cu unele aspecte ale clienţilor. De exemplu, dacă aţi fost vreodată anxioşi sau deprimaţi, puteţi empatiza cu un pacient anxios sau deprimat. Modul în care aţi lucra cu depresia unui client tipic vă va părea mai linear şi va avea mai mult sens decât în cazul unei persoane cu autism. În cazul pacienţilor tipici aţi explora procesele gândirii şi/sau evenimentele care ar fi putut cauza depresia. Cu alte cuvinte, aţi vorbi cu clientul purtând un dialog funcţional. Persoanele cu autism nu pot face asta. Ei nu au acces la ei înşişi (lipsa de autocontrol), aşa că nu îşi pot numi sentimentele şi nu pot avea un dialog funcţional, cu sens sau care să fie pe înţelesul oricui. Din această cauză, abordarea potrivită a persoanei cu autism nu este foarte clară multor terapeuţi.
4) Cei mai mulţi terapeuţi nu au un model prin care să empatizeze cu clienţii autişti. Este important să înţelegem autismul în vederea dezvoltării unor mijloace de a empatiza.
5) Este deasemenea important să nu aşteptaţi din partea clientului autist acelaşi nivel de cooperare ca în cazul clientului tipic. Un ataşament incomplet exclude posibilitatea de a lucra cu aceste persoane în acelaşi fel în care aţi lucra cu un client tipic (cel puţin la început).
6) Aveţi mereu în vedere faptul că toate „comportamentele autiste” comunică ceva important, ceva ce trebuie să înţelegeţi.
2) Persoana cu autism nu se ataşează aşa cum ne-am aştepta, în relaţii „tipice”.
3) A lucra cu persoane cu autism este mult mai dificil decât cu persoane „tipice”. Cei mai mulţi terapeuţi, la un anumit nivel, se identifică cu unele aspecte ale clienţilor. De exemplu, dacă aţi fost vreodată anxioşi sau deprimaţi, puteţi empatiza cu un pacient anxios sau deprimat. Modul în care aţi lucra cu depresia unui client tipic vă va părea mai linear şi va avea mai mult sens decât în cazul unei persoane cu autism. În cazul pacienţilor tipici aţi explora procesele gândirii şi/sau evenimentele care ar fi putut cauza depresia. Cu alte cuvinte, aţi vorbi cu clientul purtând un dialog funcţional. Persoanele cu autism nu pot face asta. Ei nu au acces la ei înşişi (lipsa de autocontrol), aşa că nu îşi pot numi sentimentele şi nu pot avea un dialog funcţional, cu sens sau care să fie pe înţelesul oricui. Din această cauză, abordarea potrivită a persoanei cu autism nu este foarte clară multor terapeuţi.
4) Cei mai mulţi terapeuţi nu au un model prin care să empatizeze cu clienţii autişti. Este important să înţelegem autismul în vederea dezvoltării unor mijloace de a empatiza.
5) Este deasemenea important să nu aşteptaţi din partea clientului autist acelaşi nivel de cooperare ca în cazul clientului tipic. Un ataşament incomplet exclude posibilitatea de a lucra cu aceste persoane în acelaşi fel în care aţi lucra cu un client tipic (cel puţin la început).
6) Aveţi mereu în vedere faptul că toate „comportamentele autiste” comunică ceva important, ceva ce trebuie să înţelegeţi.
Cele ce urmează sunt nişte puncte-cheie în
dezvoltarea ataşamentului şi implicării persoanei cu autism:
1) În primul rând va trebui să acceptaţi faptul că va fi dificil şi că va depinde de dvs. să încurajaţi ataşamentul. Copilul/adolescentul nu poate fi responsabil în a activa ataşamentul, chiar dacă deja este pregatit să completeze procesul de ataşament.
2) Va trebui mai degrabă să intraţi în lumea copilului decât să pretindeţi ca el să accepte lumea dvs. Aceasta este o parte neîntreruptă a terapiei.
3) Lăsaţi clientul sa preia iniţiativa. Cu alte cuvinte, lăsaţi clientul să decidă ce se va întâmpla în terapie, chiar dacă nu are sens pentru dvs.
4) Folosiţi fiecare moment petrecut cu copilul pentru a vă ataşa.
5) S-ar putea să nu pară că se ataşează.
6) Nu renunţaţi.
7) Vorbiţi mereu cu copilul ca şi cum ar înţelege şi păstraţi mereu convingerea că el se poate dezvolta.
1) În primul rând va trebui să acceptaţi faptul că va fi dificil şi că va depinde de dvs. să încurajaţi ataşamentul. Copilul/adolescentul nu poate fi responsabil în a activa ataşamentul, chiar dacă deja este pregatit să completeze procesul de ataşament.
2) Va trebui mai degrabă să intraţi în lumea copilului decât să pretindeţi ca el să accepte lumea dvs. Aceasta este o parte neîntreruptă a terapiei.
3) Lăsaţi clientul sa preia iniţiativa. Cu alte cuvinte, lăsaţi clientul să decidă ce se va întâmpla în terapie, chiar dacă nu are sens pentru dvs.
4) Folosiţi fiecare moment petrecut cu copilul pentru a vă ataşa.
5) S-ar putea să nu pară că se ataşează.
6) Nu renunţaţi.
7) Vorbiţi mereu cu copilul ca şi cum ar înţelege şi păstraţi mereu convingerea că el se poate dezvolta.
Cele ce urmează sunt mai multe puncte-cheie la
care să vă gândiţi în vederea dezvoltării ataşamentului persoanei cu autism:
1) Îngăduinţa din partea terapeutului către copil va fi importantă la
început:
a) folosiţi cunoştinţele dvs. despre autism pentru
a vă informa cum să vă comportaţi cu copilul,
b) fiţi convinşi că există un copil înăuntrul dvs.
care vrea să iasă la joacă,
c) obiectivul dvs. este să intraţi in lumea
copilului,
d) copilul va fi reticent la prezenţa dvs. până
când vă va accepta,
e) copilul
va accepta prezenţa dvs. în lumea sa,
f) veţi ajunge la acest rezultat prin jocuri
terapeutice,
g) va fi important să vă alăturaţi copilului în
activităţile sau „non-activităţile” pe care el le va face,
h) va părea că el nu se joacă adecvat (comunicări
inconştiente ce au nevoie să fie descifrate), dar va trebui să aveţi în vedere
faptul că el se străduieşte,
i) când sunteţi cu copilul, continuaţi un dialog,
fără să vă aveţi aşteptarea, la început, ca el să vi se alăture. De exemplu,
dacă el atinge o bijuterie pe care o purtaţi, nu-l opriţi. Comentaţi ceva de
genul „se pare că îţi place ceva la bijuteria asta”. Interpretaţi toate
comportamentele copilului : „mă loveşti pentru că vrei să te apropii de mine?”,
„Îţi place să fugi pentru că te simţi liber şi crezi că limitele te vor opri
din dezvoltare.”.
j) Modul în
care abordaţi copilul este crucial. Prin comportamentul dvs. copilul vă va
primi în lumea sa. La început nu va fi ceva vizibil, fiind mai degrabă un
proces de câştigare a încrederii copilului. El are nevoie să i se permită
alegerea interioară de a vă accepta,
k) folosiţi joaca pentru a vă face vizibil
copilului (ex: când Mike fugea, eu fugeam după el. Jucam un joc în care el
fugea iar eu trebuia sa îl prind. Deasemenea mă făceam „vizibil” lui când ne
plimbam împreună, oprindu-mă periodic şi cerându-i să observe că eu m-am oprit
şi să se întoarcă spre mine. Într-un final, el a început să se întoarcă şi am
reuşit să facem plimbări frumoase împreună),
l) lăsaţi copilul să preia iniţiativa şi, ca
terapeut, veţi deveni un partener ce nu va renunţa la relaţie. Cineva va trebui
să menţină relaţia, şi acel cineva va trebui să fiţi dvs., căci copilul nu o
poate menţine deocamdată,
m) faceţi activităţi care îi plac,
n) va
trebui să vorbiţi tot timpul. Numiţi (simbolizaţi) mereu ceea ce face copilul,
de exemplu „tu arunci mingea, eu prind mingea”. S-ar putea să vă simţiţi ca şi
cum aţi vorbi singuri, dar va trebui să credeţi în capacitatea lui de a
recepta. El pur şi simplu nu vă poate arăta ceea ce ştie. Dacă ar putea, atunci
ar fi capabil să se autogestioneze şi, dacă ar fi aşa nu ar mai fi autist.
o) Un obiectiv constant este acela de a înţelege,
valoriza, accepta şi recunoaşte copilul. Acest lucru ar trebui să fie mereu în
mintea dvs. când lucraţi cu copilul cu autism,
p) învăţaţi copilul, prin comunicare non-verbală,
ce înseamnă o relaţie. Mare parte din relaţia timpurie dintre mamă şi copil se
bazează pe experienţe dobândite în mod implicit. De exemplu, învăţăm cum să-i
tratăm pe ceilalţi din felul în care am fost trataţi în relaţia noastră
timpurie cu părinţii.
q) Ecolalia este un exemplu de felul în care
copilul are foarte puţin autocontrol sau chiar deloc. El repetă doar ceea ce
spun ceilalţi pentru că nu are siguranţa de a rosti cuvinte pe cont propriu.
Singurele cuvinte pe care le are la îndemână sunt cele pe care le aude.
Amintiţi-vă că el se străduieşte cum poate mai bine. El se foloseşte de
realitatea înconjurătoare prin mijloacele pe care le are. Ecolalia, pentru
acest copil, este singurul mod în care poate comunica în acel moment.
r) Persistaţi în a fi cu adevărat prezenţi pentru
copil. Nu renunţaţi. Amintiţi-vă că el nu vă conştientizează, iar obiectivul
dvs. este tocmai acela de a-l face să vă conştientizeze. Va fi mai greu la
început, din cauza fricii sale. Nu renunţaţi si
s) folosiţi proiecţia. Aveţi în vedere faptul că, deşi el nu poate vorbi şi nu se poate autogestiona, poate folosi proiecţia pentru a vorbi despre sine. Cu alte cuvinte, se va referi la el însuşi folosind cuvântul „tu”.
s) folosiţi proiecţia. Aveţi în vedere faptul că, deşi el nu poate vorbi şi nu se poate autogestiona, poate folosi proiecţia pentru a vorbi despre sine. Cu alte cuvinte, se va referi la el însuşi folosind cuvântul „tu”.
2) Lucraţi în permanenţă pe ataşament. Este
ceva ce se va dezvolta pe parcursul unei lungi perioade de timp. Este un proces
de lungă durată.
3) Prin procesul de ataşament nu se
dezvoltă doar ataşamentul în sine ci şi modul în care copilul învaţă să aibe
încredere în noi. Pe măsură ce sentimentul de încredere evoluează, copilul
va fi capabil să experimenteze comportamente noi, simţindu-se mai în siguranţă.
4) Lucrând în permanenţă pe ataşament, sunt
şi alte tehnici specifice pe care le puteţi include (în măsura propriei dvs.
creativităţi).
5) La un moment dat, copilul va
decide să se ataşeze de dvs. Cu alte cuvinte, copilul va accepta să fie influenţat de dvs. Vă va
comunica acest lucru prin modul în care va accepta să relaţioneze cu dvs. Semnele
la care să fiţi atenţi, în această privinţă, sunt: bunăvoinţa de a vă răspunde
la cerinţe, cooperarea, vorbitul în situaţii în care înainte nu vorbea,
folosirea cuvântului „eu” înlocuind „tu” când se referă la el însuşi, indicarea
obiectelor cu degetul sau ecolalia.
Sursa
http://wonderingaboutautism.blogspot.ro/2009/04/incomplete-attachment-and-understanding.html
Autor: psih. Karen Slavlov
Traducerea Bogdan
Andrei Ciofoaia la initiativa Centrului de Terapie Holistica Timpurie pentru Copilul cu Autism si Familia Sa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu